Mihai I (n. 1921-m. 2017) a fost rege al României în două perioade diferite, între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, sub Regenţă, el fiind minor, şi între 6 septembrie 1940, când Carol al II-lea a renunţat la prerogativele regale, şi până la 30 decembrie 1947, când regele Mihai a fost obligat să abdice, de către comunişti.

Instituţia monarhică din România, la sfârşitul anului 1925, se vedea pusă într-o situaţie dificilă. La 12 decembrie 1925, principele Carol, dintr-o serie de motive atât personale cât şi de ordin politic, trimis să reprezinte familia regală la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, văduva fostului rege Eduard al VII-lea, a refuzat să se mai întoarcă în ţară. Printr-o scrisoare adresată regelui Ferdinand (1914-1927), principele renunţa pentru a treia oară la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de moştenitor la Tronul României, notează ''Istoria României în date'' (2003).

Regele Carol al II-lea (1930-1940), Mihai I şi alţi membri ai guvernului în vizită oficială la Chişinău

Sursa foto:  Arhiva istorică AGERPRES

În acest context, regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană, la Sinaia, la 31 decembrie 1925, afirmând: ''Dacă un asemenea act ar fi fără precedent din partea lui, aş mai păstra iluzii şi speranţe. (...) Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să las vreo posibilitate de reînnoire a unei asemenea crize care e deja prea mult că s-a putut repeta'', potrivit volumului ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul II - Ferdinand'' (Ioan Scurtu, 2004). Consiliul de Coroană a aprobat cu majoritate de voturi renunţarea principelui Carol la toate drepturile şi prerogativele ce-i reveneau în calitate de moştenitor şi proclamarea fiului său, Mihai, ca principe moştenitor al Tronului României.

La 4 ianuarie 1926, Parlamentul a ratificat, cu 231 de voturi şi 3 contra, hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunţării principelui Carol la Tronului României, cunoscut şi sub denumirea de ''Actul de la 4 ianuarie'' şi recunoaşterea prinţului Mihai (pe atunci în vârstă de numai 4 ani) ca principe moştenitor, ''coborâtorul direct şi legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a regelui domnitor''. Pe timpul minoratului lui Mihai, a fost instituită o Regenţă, formată din patriarhul Miron Cristea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzdugan (din 1 octombrie 1929, în urma decesului său, a fost numit Constantin Sărăţeanu), şi principele Nicolae, fratele lui Carol.

Regele Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, după o domnie de 13 ani, iar Mihai I a fost proclamat rege al României, la numai şase ani. Regenţa a început să-şi exercite atribuţiile.

Prima domnie a lui Mihai I a stat sub semnul incertitudinilor, în condiţiile în care, în exterior, tatăl său, principele Carol se pregătea să revină în ţară, iar în interior se intensifica mişcarea carlistă pentru readucerea sa pe Tronul României, conform volumului ''Enciclopedia Şefilor de stat şi de Guvern ai României'' (2011).

Principele Carol a revenit în ţară la 6 iunie 1930. O zi mai târziu, Regenţa, instituită la moartea regelui Ferdinand, şi-a dat demisia. În acest context, guvernul a preluat puterile şi prerogativele constituţionale şi, în virtutea acestora, l-a detronat pe regele Mihai, aflat sub Regenţă, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003).

La 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat pe principele Carol rege al României, sub numele de Carol al II-lea, ''coborâtor direct şi legitim în ordine de primogenitură bărbătească a regelui Ferdinand''. Regele Mihai a redevenit prinţ moştenitor, primind titlul de ''Mare Voievod de Alba Iulia''.

A doua domnie a regelui Mihai I (1940-1947) a debutat în condiţii dramatice, într-o Românie sfâşiată teritorial şi într-o Europă aflată în plin război. Cu un an înaintea proclamării sale ca rege, la 23 august 1939, era încheiat, la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, cunoscut ca Pactul Molotov-Ribbentrop, al cărui protocol adiţional secret cuprindea consimţământul Germaniei la anexarea Basarabiei de către URSS. Câteva zile mai târziu, prin atacul Germaniei împotriva Poloniei din 1 septembrie 1939, a început cel de-Al Doilea Război Mondial.

Evenimentele din vara anului 1940 - notele ultimative ale URSS (26 şi 28 iunie, când au fost ocupate Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, respectiv 50.762 km pătraţi cu 3.776.000 de locuitori) şi Dictatul de la Viena (30 august, când Ungaria horthystă a ocupat 43.500 km pătraţi, respectiv nord-estul Transilvaniei, cu o populaţie de 2.667.000 locuitori) - demonstraţiile puternice de protest de la începutul lunii septembrie, atitudinea ostilă a liderilor politici şi a armatei l-au obligat pe Carol al II-lea să renunţe la prerogativele regale, la 6 septembrie 1940. În documentul semnat ca un apel către români, fostul suveran a omis deliberat termenul de ''abdicare'', lăsând loc unei eventuale reveniri. Încă din dimineaţa zilei de 5 septembrie, Carol al II-lea îl învestise pe Ion Antonescu cu ''depline puteri pentru conducerea statului român''. În aceeaşi zi, a fost suspendată Constituţia şi au fost dizolvate Corpurile legiuitoare, potrivit volumelor ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, 2007) şi ''Istoria României în date'' (2003).

În dimineaţa zilei de 6 septembrie, principele Mihai (19 ani) a depus, în Sala Tronului, jurământul în faţa generalului Ion Antonescu, conducătorul statului, a patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim, şi a primului preşedintele al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Dimitrie Gh. Lupu, într-o nouă formulă dictată de conducătorul statului: ''Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!'', conform volumului ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul IV - Mihai I'' (Ioan Scurtu, 2004).

Primul decret semnat de regele Mihai, în dimineaţa aceleiaşi zile, a fost acela de reînvestire a lui Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, ''cu depline puteri pentru conducerea statului român''. Regele rămânea cu următoarele prerogative: era capul oştirii, avea dreptul de a bate monedă, conferea decoraţiunile române, primea şi acredita ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari; îl numea pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri, avea dreptul de amnistie şi graţiere. În Articolul III din Decret se menţiona: ''Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri'', potrivit volumului ''Istoria românilor - România Reîntregită (1918-1940)'' (vol. VIII, 2003).

Deşi era suveranul României şi, formal, capul oştirii, generalul Ion Antonescu, care a instaurat un regim autoritar între 6 septembrie 1940-23 ianuarie 1941 şi 23 ianuarie 1941-23 august 1944, i-a lăsat regelui Mihai doar atribuţii formale.

Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947), mareşalul Ion Antonescu, generalul Gheorghe Avramescu, inspectând trupe pe Frontul de Est

Sursa foto: Arhiva istorică AGERPRES

Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947), mareşalul Ion Antonescu, generalul Gheorghe Avramescu, inspectând trupe pe Frontul de Est

Sursa foto: Arhiva istorică AGERPRES

La 22 iunie 1941, România a intrat în război, alături de Germania, împotriva URSS. Generalul Ion Antonescu a ordonat armatei să treacă Prutul şi să elibereze Basarabia şi nordul Bucovinei, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003). Însă, intrarea în război nu s-a făcut printr-o convenţie, care să stipuleze condiţiile colaborării cu Germania, şi nici printr-o consultare cu factorii politici din ţară. Aceştia, liderii liberali şi naţional-ţărănişti, ca şi regele Mihai i-au cerut acestuia, în iulie 1941, după cucerirea prin grele lupte a teritoriilor răpite cu un an înainte, să înceteze ostilităţile cu Rusia Sovietică. Antonescu a refuzat.

Regele Mihai, care iniţial a elogiat războiul purtat de armata română dincolo de Nistru, a devenit tot mai rezervat începând cu toamna anului 1942. Totodată, preocupările oamenilor politici români pentru scoaterea ţării din război au crescut în intensitate către sfârşitul anului 1943, prin canalele deschise la Ankara şi Stockholm.

Regele Mihai I (1927-1930, 1940-1947) şi regina Mamă Elena în Sala Tronului din Palatul Regal

Sursa foto: ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/Arhiva istorică AGERPRES

Regele Mihai I (1927-1930, 1940-1947) şi regina Mamă Elena în vizită la Cernăuţi

Sursa foto: ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/Arhiva istorică AGERPRES

În discursul rostit la radio în noaptea Anului Nou 1943, regele Mihai I spunea: ''Urarea ce fac cu acest prilej poporului meu, căruia istoria i-a hărăzit până acum atâtea suferinţe, întretăiate doar de rare luminişuri de dreptate, este ca sfârşitul frământărilor sângeroase care sfâşie omenirea să-i aducă consfinţirea definitivă a drepturilor sale nepieritoare''. Ideea a fost reluată şi formulată mult mai clar a doua zi, în cuvântarea de răspuns a regelui României la urările făcute de decanul corpului diplomatic: ''Ne-aţi împărtăşit, Excelenţă, speranţa într-un an mai bun, un an care ne-ar aduce sfârşitul acestui război fără precedent în istorie, care pustieşte omenirea şi ameninţă cu prăbuşirea valorilor sale materiale şi morale. Unesc urările mele celor exprimate de Excelenţa Voastră şi ţin să o asigur că niciodată o dorinţă nu a fost mai vie decât aceea ce o am de a vedea din nou pacea şi armonia revenind printre oameni. Ar fi într-adevăr un an fericit dacă ne-ar putea aduce această binefacere, la care aspiră toate popoarele: o pace inspirată din credinţa în Dumnezeu, o pace întemeiată pe justiţie, libertate şi concordie''. (''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul IV - Mihai I'', Ioan Scurtu, 2004).

Regele Mihai I (1927-1930,1940-1947) în vizită la Regimentul de Gardă călare

Sursa foto: Arhiva istorică AGERPRES

Regele Mihai (1927-1930,1940-1947) la întâlnire cu presa la palat

Sursa foto: Arhiva istorică AGERPRES

În contextul deteriorării rapide a situaţiei de pe front (la 20 august 1944, a început ofensiva trupelor sovietice în zona Iaşi-Chişinău, soldată, încă de la început cu străpungerea poziţiilor defensive româno-germane) şi al refuzului mareşalului Ion Antonescu de a părăsi Axa şi de a încheia armistiţiul fără consimţământul lui Hitler, la 23 august, aflat în audienţă la regele Mihai I, acesta l-a destituit din funcţia de conducător al statului şi a ordonat arestarea lui.

În seara aceleiaşi zile, printr-o Proclamaţie către ţară, difuzată la radio, regele Mihai I anunţa ieşirea din alianţa cu puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi acceptarea armistiţiului oferit de SUA, URSS şi Marea Britanie. În acelaşi timp, s-a anunţat formarea unui guvern de uniune naţională, care a fost însărcinat cu încheierea păcii cu Naţiunile Unite. Comentând desfăşurarea evenimentelor din august 1944 din România, ziarul ''New York Times'' scria că istoria va consemna actul de la 23 august ''ca unul dintre cele mai hotărâtoare evenimente ale întregului război'', potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003).

Începând din aceeaşi seară, Armata Română a trecut la lupta antifascistă. În perioada 23-28 august, lupte grele s-au dat pe Valea Prahovei, în porturile dunărene, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Capitala a fost teatrul unor puternice lupte între forţele germane şi trupele române. Lupte grele s-au dat la Şcoala superioară de Război, Prefectura din Ilfov, bariera Rahova, pădurile Băneasa şi Otopeni. La 28 august, Bucureştii erau eliberaţi prin forţe proprii. Prin eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, la 25 octombrie 1944, s-a încheiat eliberarea întregului teritoriu transilvan.

Manifestări legate de revenirea Transilvaniei de Nord-Est sub administraţie românească. Au participat regele Mihai I, dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri (prim-ministru), Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, ministrul Afacerilor Străine şi Andrei I. Vîşinski, preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru Romania

Sursa foto: Arhiva istorică AGERPRES

Semnarea Convenţiei de armistiţiu a avut loc la Moscova, la 12 septembrie 1944, care declara România o ţară înfrântă în război, consacra anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 şi impunea plata unor despăgubiri de război către URSS. A fost declarat nul Arbitrajul de la Viena, ''Transilvania sau cea mai mare parte a ei'' revenind României, consemnează volumul ''Istoria României în date'' (2003).

Criza politică declanşată de comunişti în 1945, în vederea preluării puterii, i-a oferit prilejul lui Andrei I. Vîşinski, prim-locţiitor al comisarului poporului pentru Afacerile Străine al URSS şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, de a veni la Bucureşti. Acesta i-a impus regelui Mihai I, în decursul întâlnirilor din 27, 28 februarie şi 1 martie 1945, demiterea premierului, generalul Nicolae Rădescu, şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat (FND), condus de dr. Petru Groza.

Paradă militară şi defilarea muncitorilor, dedicate zilei de 9 Mai 1945 - Ziua Victoriei. La paradă au luat parte: dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ivan Zaharovici Susaikov, general-colonel al armatei sovietice, regele Mihai I, Gheorghe Gheorghiu Dej, ministrul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, membrii ai guvernului, precum şi reprezentanţi ai Naţiunilor Unite

Sursa foto: Arhiva istorică AGERPRES

Regele, nesusţinut de SUA şi Marea Britanie, în contextul dezarmării trupelor române din Capitală din ordinul autorităţilor sovietice, a acceptat ca Petru Groza să formeze un nou guvern, cu condiţia reprezentării partidelor democratice, restabilirii administraţiei române asupra nord-estului Transilvaniei şi atenuării aplicării prevederilor Convenţiei de armistiţiu. Instaurat la 6 martie, guvernul dr. Petru Groza, sprijinit de URSS, a trecut la aplicarea unor măsuri având ca scop destrămarea structurilor politice, economice şi culturale existente, în vederea creării condiţiilor sovietizării şi comunizării ţării, potrivit volumului ''Enciclopedia Şefilor de stat şi de Guvern ai României'' (2011).

Mihai I a cerut demisia guvernului Groza la 20 august 1945, pentru a se forma un guvern reprezentativ, care să exprime voinţa cetăţenilor ţării. În decembrie 1945, în urma conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii se hotărăşte includerea a câte unui reprezentant al PNŢ şi PNL, însă prin această decizie guvernele de la Washington şi Londra recunoşteau, de fapt, regimul impus României de Moscova, prin A.I. Vîşinski, la 6 martie 1945. În aceste condiţii, alegerile din 19 noiembrie 1946, falsificate de coaliţia condusă de PCR, au deschis ultima fază în preluarea integrală a puterii şi instaurarea regimului comunist de tip sovietic. Obiectivul final urmărit de regele Mihai I, acela al demisiei guvernului Groza, nu a fost atins.

Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947) la deschiderea lucrărilor Parlamentului. Alături de rege se află dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri si alţi membri ai guvernului condus de acesta

Sursa foto: Arhiva istorică AGERPRES

În noiembrie 1947, regele Mihai I a plecat la Londra, pentru a participa la căsătoria verişoarei sale, principesa Elisabeta (actuala suverană a Regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord), şi apoi la Paris, unde, în urma convorbirilor cu liderii occidentali, suveranul român s-a convins definitiv că România a fost lăsată în sfera de interese şi de dominaţie a URSS. S-a reîntors în ţară la 21 decembrie, iar câteva zile mai târziu, la 30 decembrie, Mihai I a fost silit, prin şantaj şi ameninţare, de către autorităţile comuniste, să abdice. Mihai I a părăsit România, împreună cu mama sa, Elena, la 4 ianuarie 1948. A locuit o vreme în Marea Britanie, apoi s-a stabilit (1956) în Elveţia. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor arhiva foto: Mihaela Tufega; editor: Andreea Onogea)