La 12 aprilie 1955, au fost anunțate rezultatele testelor clinice pentru vaccinul antipolio dezvoltat de virusologul american Jonas Salk. Vaccinul era sigur și eficient, astfel că a fost autorizat în SUA în aceeași zi. În cei doi ani anteriori disponibilității pe scară largă a vaccinului, numărul mediu de cazuri de poliomielită în SUA era de peste 45.000. Până în 1962, acesta scăzuse la 910. Jonas Salk nu a brevetat niciodată vaccinul și nici nu a câștigat bani din descoperirea sa, preferând ca acesta să fie cât mai accesibil pe scară largă, notează https://www.salk.edu/.

Poliomielita este o boală extrem de infecțioasă, produsă de un enterovirus, care afectează în principal copiii mici, atacă sistemul nervos și poate duce la paralizie spinală și respiratorie, iar în unele cazuri la moarte. Poliomielita există încă din timpuri preistorice - imaginile egiptene antice arată copii mergând cu bastoane, cu membre slăbite, caracteristice bolii. Deși a afectat copiii din întreaga lume timp de milenii, prima descriere clinică cunoscută a poliomielitei, realizată de medicul britanic Michael Underwood, a fost realizată abia în 1789, iar aceasta a fost recunoscută oficial ca afecțiune în 1840 de medicul german Jakob Heine, amintește Organizația Mondială a Sănătății.

Jonas Salk

Sursa foto: who.int 

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, epidemiile frecvente au făcut ca poliomielita să devină cea mai de temut boală din lume. În 1916, în New York, o epidemie devastatoare a ucis peste 2.000 de oameni, iar cea mai gravă epidemie din SUA, în 1952, a avut un bilanț de 3.000 de decese. Mulți dintre cei care au supraviețuit bolii s-au confruntat cu urmări pe viață. Membrele deformate au însemnat că au avut nevoie de orteze pentru picioare, cârje sau scaune cu rotile, iar unii au fost nevoiți să folosească dispozitive respiratorii artificiale.

Până la mijlocul secolului al XX-lea, virusul poliomielitic putea fi identificat în întreaga lume și ajunsese la un bilanț de peste o jumătate de milion de victime (decese și paralizii) în fiecare an. Fără niciun antidot și cu epidemii în creștere, exista o nevoie urgentă de un vaccin.

O descoperire importantă a avut loc în 1949, când John Enders, Thomas Weller și Frederick Robbins, de la Spitalul de Copii din Boston, au reușit să identifice capacitatea virusurilor poliomielitice de a crește pe culturi de diferite tipuri de țesuturi. Pentru această cercetare, au fost recompensați cu Premiul Nobel în 1954.

Sursa foto: who.int 

Nu după mult timp, la începutul anilor 1950, primul vaccin de succes a fost creat de medicul Jonas Salk. Salk și-a testat vaccinul experimental cu virus inactivat pe el însuși și în familia sa în 1953. Toți au dezvoltat anticorpi anti-poliomielită și nu au prezentat reacții negative la vaccin. Un an mai târziu, 1,6 milioane de copii din Canada, Finlanda și SUA au primit vaccinul.

Rezultatele au fost anunțate pe 12 aprilie 1955, iar vaccinul poliomielitic inactivat (IPV) al lui Salk a fost autorizat în aceeași zi. Conform statisticilor publicate pe site-ul OMS - www.who.int, până în 1957, cazurile anuale au scăzut de la 58.000 la 5.600, iar în 1961, numărul anual de cazuri ajunsese la 161.

Salk s-a angajat să asigure accesul echitabil la vaccinul său și a înțeles că eforturile de eliminare a bolii nu ar funcționa fără vaccinarea universală cu costuri reduse sau gratuite. Șase companii farmaceutice au fost autorizate să producă IPV, iar Salk nu a obținut niciun profit de pe urma partajării formulei sau proceselor de producție.

Într-un interviu din 1955, când a fost întrebat cine deținea brevetul pentru IPV, el a răspuns: 'Ei bine, oamenii, aș spune. Nu există brevet. Ați putea breveta soarele?'.

Un al doilea tip de vaccin antipoliomielitic, vaccinul oral antipoliomielitic (OPV), a fost dezvoltat de medicul și microbiologul Albert Sabin. Vaccinul lui Sabin era cu virus viu atenuat. Analizele independente ale OMS asupra studiilor clinice efectuate în Uniunea Sovietică și Cehoslovacia au confirmat concluziile pozitive ale acestora - o validare crucială în timpul Războiului Rece. Ușurința administrării l-a transformat în mijlocul ideal pentru campaniile de vaccinare. Ungaria l-a introdus în 1959, iar Cehoslovacia la începutul anului 1960, devenind prima țară din lume care a eliminat poliomielita.

În 1988, Adunarea Mondială a Sănătății a adoptat o rezoluție pentru eradicarea poliomielitei - cu ținta de reducere permanentă la zero a acesteia, fără risc de reintroducere - iar în același an, a fost lansată Inițiativa Globală de Eradicare a Poliomielitei (GPEI). Cu asistența OMS, producția de vaccinuri a fost extinsă la nivel global, cu o capacitate semnificativă dezvoltată în țări precum India și Indonezia.

În 1995, au avut loc campanii de vaccinare în masă în China și India. Până în 1994, poliomielita fusese eliminată din America, iar până în 2000, Pacificul de Vest era liber de poliomielită. Până în 2003, poliomielita rămânea endemică în doar 6 țări - iar până în 2006, acest număr scăzuse la 4.

Secolul XXI a cunoscut progrese suplimentare, cazurile scăzând cu peste 99% la nivel mondial în mai puțin de două decenii. Regiunea Asiei de Sud-Est a OMS a fost certificată ca fiind liberă de poliomielită în 2014, regiunea africană în 2020, iar regiunea est-mediteraneană a restricționat aria de acoperire a virusului la doar câteva districte. În 2022, virusul poliomielitic sălbatic de tip 1 era endemic în două țări: Pakistan și Afganistan, potrivit datelor OMS. AGERPRES/(Documentare - Roxana Losneanu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: American Experience | PBS/Facebook