La 10 mai 2025 este aniversată Ziua Independenței Naționale a României, în baza Legii nr. 189 din 8 iulie 2021, potrivit www.cdep.ro.

La 18 aprilie 2016, în Biroul Camerei Deputaților, deputatul PNL Gigel Sorinel Știrbu a prezentat propunerea de proiect legislativ pentru marcarea, în fiecare an, la data de 10 mai a Zilei Independenței Naționale a României. În ziua de 22 decembrie 2016, Senatul a adoptat proiectul de lege destinat instituirii acestei zile.

La 7 iunie 2021, a avut loc dezbaterea asupra proiectului de lege, în plenul Camerei Deputaților, for decizional, iar două zile mai târziu, la 9 iunie 2021, deputații au adoptat proiectul de lege cu 166 de voturi favorabile, 5 împotrivă și 92 de abțineri, un deputat nu a votat, conform www.cdep.ro.

În motivarea proiectului de lege, inițiatorii au subliniat faptul că este nevoie de ''restabilirea adevărului istoric și reluarea tradiției istorice dintre anii 1866-1974, când era sărbătorită ziua de 10 mai drept Zi Națională a României.'' În plus, inițiatorii fac trimitere la semnificațiile datei de 10 mai, potrivit expunerii de motive: ''în 10 mai 1881, România a fost proclamată regat, cunoscând ulterior, timp de mai bine de jumătate de deceniu, o perioadă de prosperitate și de progres economic și social; în 10 mai 1866, prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depunea jurământul în fața Parlamentului Principatelor Unite; în 10 mai 1877, Senatul proclama independența statului român, când conducătorul statului român de la acea vreme, principele Carol I, a semnat proclamația 'Independența absolută României', conferindu-i astfel putere de lege'', indică https://www.cdep.ro.

Potrivit Articolului 2 (1), Parlamentul, Președintele României, Guvernul, celelalte autorități publice centrale, precum și autoritățile administrației publice locale vor organiza manifestări cultural-artistice, cu ocazia sărbătoririi zilei prevăzute la Art. 1, respectiv Ziua Independenței Naționale a României. Fondurile necesare pentru organizarea manifestărilor prilejuite de sărbătorirea zilei de 10 mai pot fi asigurate din bugetele locale sau din bugetele autorităților publice centrale, precum și ale instituțiilor publice, în limita alocațiilor bugetare aprobate, conform textului legii.

Președintele României Klaus Iohannis a promulgat, prin Decretul nr. 811 din 8 iulie 2021, Legea nr. 189 privind sărbătorirea zilei de 10 mai ca Ziua Independenței Naționale a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 681/9 iulie 2021, potrivit portalului Camerei Deputaților - http://www.cdep.ro/.

***

Războiul ruso-turc (1877-1878) a fost pecetluit prin Pacea de la San Stefano, încheiată între părțile combatante, statele din sud-estul continentului european nefiind invitate să participe la discuții. Guvernul României a declarat tratatul ''lipsit de orice valoare obligatorie pentru România'', înaintând un memoriu diplomatic în problema basarabeană, conform volumului ''Istoria militară a românilor'' (Editura Militară, București, 1992).

În tratat se menționa recunoașterea independenței României, Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei și autonomia Bosniei și Herțegovina, iar Imperiul Otoman urma să plătească Rusiei despăgubiri de război și să cedeze patru regiuni din Caucaz.

Articolul 5 al tratatului preciza în dreptul României recunoașterea independenței: ''Sublima Poartă recunoaște independența României și, (...) până la încheierea unui tratat direct între Turcia și România, supușii români se vor bucura de toate drepturile asigurate supușilor celorlalte puteri europene'', potrivit volumului ''Texte și Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918'' (coord: Iulian Oncescu, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2011). În dezacord cu prevederile Convenției semnate în aprilie 1877 de Rusia cu guvernul român, de această dată Rusia impunea statului român retrocedarea județelor Cahul, Ismail, Bolgrad din sudul Basarabiei, care fuseseră restituite anterior către București prin Congresul de la Paris din 1856, indică volumul ''O Istorie Sinceră a Poporului Român'' (București, Univers Enciclopedic Gold, 2008). Protestele guvernului român nu au fost luate în seamă de guvernul rus; în jurul Bucureștiului au fost trimise două comandamente de cazaci, iar armata română s-a concentrat în Oltenia, menționează volumul ''Istoria militară a românilor''. Astfel, în acest context, România s-a alăturat celorlalte puteri europene și a cerut anularea Tratatului preliminar de la San Stefano.

Monarhia austro-ungară și Anglia, alături de Franța și Germania, au cerut organizarea unui congres internațional care să abordeze situația apărută în Europa, după înfrângerea Imperiului Otoman. Astfel, s-a stabilit organizarea Congresului de la Berlin. Această reuniune, alături de Congresul de la Viena (1814) și Congresul de la Paris (1856), se înscria în linia marilor conferințe internaționale ale secolului al XIX-lea, care prin măsurile adoptate aveau să își pună amprenta asupra continentului european. Întâlnirea celor șapte mari puteri (Austro-Ungaria, Franța, Germania, Anglia, Italia, Rusia și Imperiul Otoman) la congresul de la Berlin urmărea în primul rând revizuirea înțelegerilor de la San Stefano, care nemulțumeau celelalte puteri continentale și Anglia, potrivit ''European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878'', autor Nina Markovic Khaze, în lucrarea ''Reform, Revolution and Crisis in Europe'' (Routledge, 2019).

Marile puteri europene au organizat congresul de pace de la Berlin, gazdă fiind cancelarul Otto von Bismarck, sub forma unor sesiuni de lucru destinate problemelor majore ale continentului apărute în urma acestui conflict și a semnării păcii de la San Stefano, care a generat și mai mult interes din partea statelor europene pentru o reglementare internațională prin negociere a rezultatelor războiului. Toate marile puteri aveau interese în Balcani, iar jocul de întâietate dintre acestea le obligau la negocierea unor înțelegeri acceptate, fără să invite în cadrul discuțiilor în calitate de state părți și națiunile mici care au fost cobeligerante. Cancelarul Otto von Bismarck conducea lucrările, iar în situația în care apărea un blocaj pe o anumită temă, delegațiile se retrăgeau pentru o negociere directă, urmând ca lucrările să fie reluate după obținerea unui consens, conform lucrării ''Războiul pentru Independența României în context european (1875-1878)'' (autor Nicolae Ciachir, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977). Ministrul afacerilor străine Mihail Kogălniceanu a transmis o notă circulară la 16/28 martie 1878 agenților diplomatici români din străinătate, cerându-le acestora să protesteze față de hotărârile Tratatului de la San Stefano, indică sursa citată. Pentru o susținere comună a cauzei, agentul diplomatic român la Belgrad a cerut demersuri conjugate alături de guvernul sârb la viitorul congres de pace de la Berlin. În 30 martie 1878, Kogălniceanu cerea, într-o notă trimisă în străinătate reprezentanților români, să facă toate demersurile necesare pentru obținerea posibilității ca delegația română să își susțină cauza la Berlin în cadrul lucrărilor reuniunii.

Marile puteri urmăreau adjudecarea unei cât mai mari influențe în Balcani pe spațiul dominat anterior de Imperiul Otoman, dar în același timp nutreau ca niciuna dintre ele să nu obțină o întâietate strategică avantajoasă care să îi confere o poziție prea dominantă în viitor. Anglia a țesut o serie de acorduri cu Rusia, la 30 mai 1878, și cu Austro-Ungaria, la 6 iunie 1878, și milita activ pentru îndepărtarea influenței sporite a Rusiei din Bulgaria și trasarea granițelor acestui stat cât mai departe de Constantinopol. Ministrul Mihail Kogălniceanu, la 22 mai 1878, a cerut marilor puteri posibilitatea ca delegația României să fie parte la lucrările reuniunii, însă delegației române i s-a aprobat doar participarea cu vot consultativ la ședințele în care erau abordate chestiunile de interes pentru guvernul de la București. S-a acceptat astfel primirea delegației române pentru citirea documentului în vederea susținerii cauzei României. Diplomatul sârb Jovan Ristic, aflat la Berlin pentru susținerea cauzei poporului sârb, sintetiza natura Congresului de la Berlin: ''marile puteri caută să profite cât mai mult pe seama celor mici, iar cele puternice pe seama celor slabe'', conform volumului ''Războiul pentru Independența României în context european (1875-1878)''.

Delegația României aducea ca argument hotărâtor aportul militar al armatei române la războiul ruso-turc, însă, cu excepția Franței, care a susținut timid acest punct de vedere al participării delegației României, dar s-a lovit de opoziția clară a Rusiei în această problemă, restul marilor puteri s-au opus vehement sau au tratat firav acest deziderat. În context, s-a oferit reprezentanților trimiși ai României posibilitatea susținerii în plenul congresului, la 19 iunie 1878, a unui document memoriu care să transmită public poziția guvernului de la București. Pentru întărirea poziției României, delegația română i-a înaintat și lui Otto von Bismarck un memoriu în care erau specificate revendicările guvernului român: nicio parte din teritoriul în ființă să nu fie desprinsă de România; teritoriul să nu fie supus unui drept de trecere în profitul armatelor rusești; România, în baza titlurilor ei seculare, să reintre în posesiunea gurilor Dunării; independența să fie consfințită în mod definitiv și teritoriul să fie neutralizat; să primească despăgubiri de război proporțional cu forțele militare puse în luptă. Primul ministru Ion C. Brătianu și ministrul afacerilor străine Mihail Kogălniceanu au refuzat orice declarație de supunere față de hotărârile Congresului care ar fi putut viza știrbirea integrității și suveranității naționale, potrivit volumului ''Istoria militară a românilor'' (București, Editura Militară, 1992).

Lucrările congresului nu s-au concentrat prea mult asupra problemei românești; toate statele participante au fost de acord cu recunoașterea independenței României, inclusiv Turcia, însă au fost puse câteva condiții: înlăturarea discriminărilor confesionale (prevederile Articolului 44 din tratat) și cedarea către Rusia a porțiunii teritoriului celor trei județe din Basarabia, Cahul, Bolgrad și Ismail, iar în schimbul acestui teritoriu Dobrogea și gurile Dunării reveneau României (prevederile Articolelor 45 și 46). Reprezentantul Angliei a cerut ca județele să rămână la România, dar delegatul rus Gorceakov l-a apostrofat imediat pe lordul Beaconsfield. Bismarck a subliniat că în această chestiune nu trebuie supărat țarul, iar reprezentanții Italiei și Austro-Ungariei, Cort și Andrassy, au precizat că s-a procedat dur cu România și că trebuie să i se dea compensații. Pentru a nu intra în contrapondere cu punctul de vedere al delegației Rusiei, delegația Franței nu a susținut în această speță România, dar, ca să nu fie afectată popularitatea sa în rândul românilor, a cerut ca Dobrogea să se întindă dincolo de Silistra până la Cavarna. Această poziție a fost susținută de reprezentantul Italiei, Corti. După ce delegația României a părăsit Berlinul, ca urmare a pozițiilor exprimate de reprezentanții marilor puteri, delegatul guvernului sârb Jovan Ristic a susținut și cauza României alături de cea a Serbiei în problema capitalizării tributului. Ristic arăta că cele două state nu au venit la Berlin pentru răscumpărarea independenței, întrucât aceasta a fost câștigată prin luptă pe câmpul de război, iar hotărârile congresului, dacă încalcă interesele statelor mici, vor fi iluzorii, chiar dacă sunt adoptate de marile puteri, conform ''Războiul pentru Independența României în context european (1875-1878)''. Jovan Ristic menționa că în discuțiile purtate cu diverși delegați, rusul Șuvalov, Waddington al Franței sau Corti al Italiei, toți aceștia au apreciat elogiind eroismul românilor, punctând faptul că soldații români s-au comportat strălucit pe câmpul de luptă, cucerind o serie de redute la Plevna.

În ziua semnării tratatului de la Berlin, la 1/13 iulie 1878, ministrul Mihail Kogălniceanu a transmis o circulară agenților diplomatici acreditați în străinătate în care stipula faptul că, ''în urma recunoașterii de către marile puteri a absolutei sale suveranități, România trebuie să-și recapete de acum încolo legăturile sale internaționale''. Pe bază de reciprocitate, România transforma agențiile sale diplomatice din străinătate în legații, conduse de miniștri extraordinari și miniștri plenipotențiari. Rusia, Austro-Ungaria și Turcia au recunoscut imediat și fără condiții independența de stat a României, Italia - în anul 1879, însă Franța, Anglia și Germania au recunoscut independența statului român în 1880, condiționând-o de acceptarea unor tranzacții economice împovărătoare. Congresul de pace de la Berlin a consfințit recunoașterea internațională a independenței de stat a României, urmare a contribuției militare decisive și a jertfei armatei române la operațiunile războiului ruso-turc.

Consecințele pe termen scurt ale hotărârilor de la Berlin au dus la recunoașterea independenței unor state și la modificări de granițe, la intrarea altor state sub protectoratul unor mari puteri, iar pe termen lung implicațiile generate au influențat organizarea teritorială în Europa de Sud-Est și au sădit germenii care aveau să conducă, împreună cu alți factori, la declanșarea Primului Război Mondial, indică lucrarea ''European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878'', autor Nina Markovic Khaze, în volumul ''Reform, Revolution and Crisis in Europe'' (Routledge, 2019). AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Andreea Preda)