Ortodoxe
Sf. Cuv. Martinian; Sf. Ap. și Mc. Acvila și Priscila; Sf. Ier. Evloghie, patriarhul Alexandriei

Greco-catolice
Sf. cuv. Martinian

Romano-catolice
Sf. Martinian, pustnic


Sfântul Cuvios Martinian este pomenit în calendarul creștin ortodox în ziua de 13 februarie.

'Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numește locul Corabiei, în care s-au nevoit mulți viețuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul și vrednicul de laude Sfântul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har și care din copilărie bine s-a deprins cu viața monahicească pentru că, din tinerețe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoință a intrat, luptând asupra vrăjmașului'. (Viețile Sfinților)

La vârsta de 18 ani, Sfântul Martinian, un tânăr frumos, a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa și toată gâlceava lumii și a mers în acel munte, la viață liniștită și pustnicească, și acolo a petrecut 25 de ani, având viață îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se vindecau cu sfintele sale rugăciuni.

A pătimit numeroase ispite și năluciri, pentru a fi îndepărtat de viața pustnicească, cel mai mult a fost însă ispitit cu patima desfrânării.

Luptându-se cu încercările, Sfântul Martinian s-a aruncat în foc atunci când în chilia sa a fost nevoit să primească o femeie. În urma acestei întâmplări, s-a refugiat pe o insulă, unde primea de două - trei ori pe an pâine și apă de la un marinar.

În urma unui naufragiu, singura supraviețuitoare a plutit pe o scândură până la stânca unde se nevoia Sfântul Martinian. I-a lăsat acesteia hrana și adăpostul său, iar el s-a aruncat în mare și a început a înota.

'După rânduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor și-l purtau; iar fecioara, văzându-l ducându-se pe deasupra apei, privea la dânsul până ce a pierit din ochii ei și a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieșind pe pământ s-a rugat Domnului, zicând: 'Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat mila Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa până la sfârșit, Iubitorule de oameni'. Și-și zicea în sine: 'Ce să fac nu știu, căci în munți și în pustietăți nu mă lasă diavoleasca vrăjmășie; căci iată și în mare nu m-au lăsat. Nu știu ce voi face'. De acum este bine să învăț cuvintele Evangheliei și să le fac pe ele pentru că Domnul învață astfel: 'Când vă vor goni din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veți sfârși cetățile lui Israel' '. (Viețile Sfinților)

Sfântul Martinian a trăit în pribegie restul vieții, umblând din loc în loc și din cetate în cetate, înstrăinându-se și spunându-și că trebuie să fugă pentru a nu fi ajuns de ispită.

În pribegia sa n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici două haine, nici bani la brâu și nimic spre trebuința trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun și găzduia la dânsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la câmp, acolo petrecea odihnindu-se puțin.

Doi ani cutreierând astfel, a trecut prin multe cetăți și în urmă a mers la Atena, aici cunoscând mai înainte vremea sfârșitului său a intrat într-o biserică și acolo și-a dat sufletul. (sursa: Viețile Sfinților - paginiortodoxe.tripod.com) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)