În februarie 1863, la Geneva, Elveţia, Societatea de Asistenţă Publică a oraşului (Société genevoise d'utilité publique) a înfiinţat un comitet, format din cinci cetăţeni elveţieni, pentru a analiza ideile oferite de Henri Dunant în cartea sa "Un Souvenir de Solferino", ce priveau protecţia celor bolnavi şi a răniţilor în timpul luptelor. Comitetul i-a avut ca membri pe: Guillaume Henri Dufour (1787-1875), general al armatei elveţiene şi autor de tratate militare, care a devenit preşedinte al comitetului în primul an şi, ulterior, preşedinte de onoare; Gustave Moynier (1826-1910), tânăr avocat şi preşedinte al Societăţii de Asistenţă Publică, care şi-a dedicat viaţa activităţii Crucii Roşii; medicii Louis Appia (1818-1898) şi Théodore Maunoir (1806-1869); omul de afaceri Henri Dunant (1828-1910), potrivit https://www.nobelprize.org/.

Omul de afaceri elveţian Henry Dunant (1828-1910) a fost martor al bătăliei de la Solferino, una dintre cele mai sângeroase bătălii ale secolului XIX. Peste 320.000 de militari francezi şi austrieci s-au luptat cu înverşunare timp de 16 ore, la 24 iunie 1859, în nordul Italiei, numărul morţilor şi al răniţilor de pe câmpul de luptă ajungând la 40.000. Bătălia a fost câştigată de francezi, însă cu un cost uriaş: cadavrele zăceau unele peste altele pe câmpul de luptă, iar celor răniţi nu li se acorda niciun ajutor. Henry Dunant a fost profund impresionat de dezastrul umanitar ce a rămas în urma luptei. El a adunat oameni din satul învecinat şi timp de trei zile, fără întrerupere, a îngrijit răniţii, deopotrivă inamici şi compatrioţi, spunând "Siamo tutti fratelli" ("Suntem cu toţii fraţi"), notează site-ul oficial al Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, https://crucearosie.ro/.

Întors în Elveţia, a scris cartea "Un Souvenir de Solferino", pe care a publicat-o în noiembrie 1862. Având ca principal scop aducerea în atenţia lumii realitatea dură a războiului, a trimis cartea familiilor domnitoare din Europa, dar şi liderilor militari, politici, celor implicaţi în acţiuni filantropice şi prietenilor. Cartea, care a cunoscut un succes imediat şi neaşteptat, propunea două idei care s-au dovedit a avea o importanţă crucială: înfiinţarea, în fiecare ţară, a unei societăţi de ajutorare a răniţilor pe timp de război, alcătuită din voluntari; promovarea unui acord internaţional care să protejeze soldaţii răniţi pe câmpul de luptă şi pe aceia care îi îngrijesc, oferindu-le, astfel, un statut neutru. În mai puţin de un an, ca urmare a propunerilor pe care le conţinea, a fost înfiinţată o organizaţie mondială, fiind puse astfel bazele Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

Comitetul celor Cinci a convocat o conferinţă internaţională pentru octombrie 1863, la care 16 naţiuni şi-au trimis reprezentanţii. Au fost adoptate diverse rezoluţii şi principii importante, împreună cu o emblemă internaţională şi a făcut apel la toate naţiunile să formeze unităţi voluntare pentru a ajuta bolnavii şi răniţii din timpul războiului. Aceste unităţi au devenit în cele din urmă Societăţile Naţionale de Cruce Roşie, iar Comitetul celor Cinci a devenit Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, cu Gustave Moynier preşedinte (1864-1910), atât înainte, cât şi după ce a luat acest nume.

Ca urmare a Conferinţei din 1863, care spera ca principiile Crucii Roşii să devină parte a dreptului internaţional, în anul următor a avut loc, la Geneva, o reuniune diplomatică internaţională, la invitaţia guvernului elveţian. În cadrul reuniunii, a fost formulată Convenţia de la Geneva, o "Convenţie internaţională pentru ameliorarea stării răniţilor şi bolnavilor din cadrul forţelor armate pe câmpul de luptă", care includea prevederi care garantau neutralitatea personalului şi a echipamentului medical şi adoptarea oficială a crucii roşii pe un fond alb (reversul steagului elveţian) ca emblemă de identificare. Convenţia a fost semnată la 22 august 1864 de 12 state şi mai târziu a fost acceptată de aproape toate cele 16 naţiuni.

Rolul principal al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) a fost unul de coordonare, dar a devenit treptat mai implicat în operaţiunile de teren, pe măsură ce necesitatea unui intermediar neutru între beligeranţi a devenit evidentă.

În următorii 50 de ani, CICR şi-a extins activitatea, au fost înfiinţate Societăţi Naţionale - primele în statul german Württemberg în noiembrie 1863 - iar Convenţia de la Geneva a fost extinsă pentru a include şi protecţia victimelor războiului naval. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial şi pe baza experienţei în alte conflicte, CICR a deschis Agenţia Internaţională a Prizonierilor de Război la Geneva, pentru a restabili contactul dintre soldaţii capturaţi şi familiile acestora. În această perioadă, CICR a continuat să inoveze, crescând numărul de vizite la prizonierii de război şi intervenind asupra folosirii armelor care au cauzat suferinţe extreme; în 1918, a făcut apel public ca beligeranţii să renunţe la utilizarea gazului muştar. Tot în această perioadă, Societăţile Naţionale au mobilizat un număr fără precedent de voluntari, care au operat cu succes servicii de ambulanţă pe câmpul de luptă şi au îngrijit răniţii în spitale, potrivit https://www.icrc.org/.

La 5 mai 1919, reprezentanţii Societăţilor de Cruce Roşie din Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia şi Statele Unite înfiinţau Liga Societăţilor de Cruce Roşie, cu sediul la Paris, destinată a fi viitorul organism de coordonare şi sprijin al Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie. Dar conflictele şi războaiele civile din anii 1920 şi 1930 au evidenţiat necesitatea unui intermediar neutru, iar CICR a rămas activ, din ce în ce mai mult în afara Europei (în Etiopia, America de Sud şi Orientul Îndepărtat), dar şi, în special, în Spania.

CICR a convins guvernele să adopte o nouă Convenţie în 1929, pentru a oferi o protecţie mai mare prizonierilor de război. Totodată, Semiluna Roşie a fost adoptată ca simbol al ţărilor musulmane, împreună cu leul şi cu soarele roşu pe fond alb, semn cerut de Persia, dar, în 1980, guvernul Republicii Islamice Iran a decis să renunţe la această emblemă şi să folosească, în schimbul ei, Semiluna Roşie.

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, activităţile Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie au cunoscut o extindere uriaşă, aceasta încercând să lucreze pentru a ajuta şi proteja toate victimele. CICR şi Liga au lucrat împreună pentru a expedia provizii de ajutor pe tot globul, ajungând atât la prizonierii de război, cât şi la civili. Delegaţii CICR au vizitat prizonierii de război din întreaga lume şi au ajutat la schimbul de milioane de mesaje ale Crucii Roşii între membrii familiei. Perioada aceasta este văzută şi ca un eşec de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, care nu a fost în măsură să ia măsuri decisive sau să se pronunţe în cazul victimelor Holocaustului şi a altor grupuri persecutate, fiind lipsit de un temei juridic specific, legat de procedurile sale tradiţionale şi împiedicat în capacitatea sa de a acţiona din cauza legăturilor sale cu instituţia elveţiană, se arată pe site-ul oficial al Comitetului, https://www.icrc.org/.

Din 1945, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a continuat să îndemne guvernele să consolideze dreptul internaţional umanitar şi să-l respecte.

La iniţiativa CICR, statele au convenit, în 1949, să revizuiască cele trei Convenţii de la Geneva (care acoperă răniţii şi bolnavii pe câmpul de luptă, victimele războiului pe mare şi prizonierii de război) şi să adauge o a patra Convenţie, respectiv cea a protejării civililor care trăiesc sub controlul inamicului. Cele patru Convenţii de la Geneva oferă principalul mandat al CICR în situaţii de conflict armat.

Două protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva au fost adoptate în 1977, primul aplicabil conflictelor armate internaţionale şi al doilea conflictelor armate locale. Protocoalele adiţionale au stabilit, de asemenea, norme privind desfăşurarea ostilităţilor. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea, editor online: Alexandru Cojocaru)