Convenţia de la Belgrad privind regimul navigaţiei pe Dunăre este documentul juridic internaţional care guvernează navigaţia pe fluviul Dunărea. Această convenţie asigură navigaţia liberă pe fluviul Dunărea în acord cu interesele şi drepturile suverane ale Convenţiei părţilor contractante, urmărind astfel consolidarea relaţiilor culturale şi economice între acestea şi în relaţia cu alte naţiuni, indică portalul https://www.danubecommission.org/dc/en/.

Conferinţa de la Belgrad a constituit unul dintre capitolele dedicate regimului navigaţiei fluviului Dunărea. De-a lungul timpului, Dunărea a jucat un rol important în comerţul dintre Europa Centrală şi de Est, fiind deopotrivă de o mare însemnătate pentru Europa Occidentală. În istoria regimului navigaţiei Dunării, au putut fi identificate mai multe perioade. Principiul libertăţii navigaţiei pe canalele continentale în general şi-a găsit expresie în tratatele bilaterale, cu mult înainte de decretul Convenţiei franceze din 16 noiembrie 1792, iar Congresul de la Viena (1814-1815) se încadrează de asemenea în prima perioadă a istoriei regimului Dunării. O altă perioadă (1856-1920) începe cu Articolele 15-21 ale Tratatului de Pace de la Paris din 30 martie 1856. Articolul 17 a creat Comisia Riverană Permanentă şi Comisia provizorie a Dunării europene. Aceasta din urmă şi-a prelungit şi reafirmat competenţa, devenind permanentă şi funcţionând până la cel de-Al Doilea Război Mondial, potrivit lucrării ''The Danube Régime and the Belgrade Conference'' (Josef L. Kunz, ''American Journal of International Law'', Volume 43 , Issue 1, January 1949, pp. 104 - 113, published online by Cambridge University Press, 20 April 2017). Această Comisie a funcţionat asemenea unui organism administrativ internaţional, având competenţe extinse, în plan legislativ, judiciar în cazuri civile şi penale, în chestiuni de taxe, fără să fie restricţionat la funcţii ministeriale sau de informare.

Cea de-a treia perioadă (1920-până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial) a început odată cu articolele Tratatelor de Pace de la Paris de la sfârşitul Primului Război Mondial care stabileau prevederile dedicate acestei chestiuni. Aceste tratate stabileau în termeni definitivi principiul libertăţii navigaţiei în apele internaţionale pentru toate statele, nu doar pentru acelea ale statelor riverane şi extindea internaţionalizarea sistemului riveran. Tot cursul Dunării, de la Ulm până la vărsare, era internaţionalizat. Comisia europeană a Dunării a fost păstrată cu fosta sa jurisdicţie asupra Dunării maritime. O nouă Comisie, Comisia internaţională a Dunării, a primit jurisdicţie asupra fluviului Dunărea de la Ulm. Era compusă din 11 membri, din care 8 erau state riverane iar trei non-riverane, şi aveau competenţe mai extinse, dar era restricţionată la funcţii de pregătire şi supraveghere a funcţiilor aflate în sarcina Comisiei. Tratatele de pace de la Paris asigurau doar cadrul necesar pentru reglementări provizorii. Articolul 349 al Tratatului de la Versailles stabilea faptul că puterile interesate în special de navigaţia pe Dunăre trebuiau să pregătească condiţiile pentru un regim definitiv. În acest sens, a fost convocată la Paris conferinţa internaţională, care a elaborat Statutul definitiv al Dunării. În final, Statutul privind regimul canalelor navigabile de interes internaţional, anexat la Convenţia de la Barcelona din 20 aprilie 1921, trebuia luat în considerare.

În ce priveşte cea de-a patra perioadă dedicată regimului Dunării, aceasta a debutat cu încheierea ostilităţilor celei de-a doua conflagraţii mondiale, începând cu anul 1945. Din acel moment, transportul mărfurilor între cele două limite ale fluviului Dunărea a fost blocat. Statele Unite au militat activ pentru libertatea navigaţiei pe Dunăre. Consiliul Miniştrilor de Externe a stabilit la 6 decembrie 1946 ca în decurs de şase luni de la intrarea în vigoare a tratatelor de pace cu România, Bulgaria şi Ungaria trebuie convocată o nouă conferinţă care să pună în discuţie o nouă convenţie privind regimul navigaţiei pe Dunăre. Acest format de conferinţă trebuie să fie format din reprezentanţii a şapte state dunărene şi Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite. Tratatele de pace de la Paris din 1947 nu făceau referire la această conferinţă, dar conţineau un articol care sublinia faptul că ''navigaţia pe Dunăre trebuie să fie liberă şi deschisă pentru toate statele naţionale, vasele comerciale şi bunurile tuturor statelor în condiţii de egalitate privind porturile, taxele de navigare şi condiţiile de comerţ'', conform ''The Danube Régime and the Belgrade Conference''. Astfel, la sfârşitul lunii iulie 1948 a fost convocată Conferinţa Dunării.

Pe durata lucrărilor conferinţei, reprezentantul Uniunii Sovietice, Andrei Vâşinski, a punctat faptul că această problemă a Dunării trebuie să fie una politică. Statele riverane au acceptat punctul de vedere sovietic în cadrul discuţiilor, existând şi confruntări de opinii între statele occidentale (Marea Britanie, SUA)şi Uniunea Sovietică, însă proiectul de convenţie acceptat avea multe puncte de vedere comune atât viziunii occidentale cât şi celei sovietice: crearea, de principiu, a unui regim dunărean unitar pentru tot cursul internaţional al Dunării în cadrul unei singure Comisii; ambele propuneri avansau libertatea de navigaţie a Dunării; ambele părţi cereau ca noua Comisie să acţioneze cu o mai mică jurisdicţie comparativ cu atribuţiile Comisiei europene a Dunării. Propunerea americană cerea ca, în acord cu prevederile articolului 25, Comisia Dunării să fie în asociere cu Naţiunile Unite, iar întrunirile Comisiei să fie deschise reprezentanţilor Naţiunilor Unite în calitate de observatori, iar disputele să fie supuse reglementării în acord cu Articolul 42 din Carta ONU. Însă Convenţia nu face referire la Naţiunile Unite şi avansează ca modalitate de soluţionare a disputelor o Comisie de Conciliere ad-hoc, potrivit prevederilor articolului 45. Potrivit articolului 47, convenţia intra în vigoare de îndată ce erau depuse instrumentele de ratificare de la şase state. Protocolul suplimentar al convenţiei anulează toate obligaţiile Comisiei internaţionale a Dunării şi pe cele ale Comisiei europene a Dunării privind creditele acordate de către Marea Britanie, Franţa, Rusia şi alte state fără compensaţii. Acelaşi protocol menţiona că prevederile Convenţiei de la Paris din 23 iulie 1921 precum şi fostele documente care puneau bazele regimului Dunării sunt nule şi invalide, menţionează volumul ''The Danube Régime and the Belgrade Conference''. Conferinţa a scos la iveală şi multe dintre disensiunile existente în plan internaţional între occident şi Uniunea Sovietică, mulţi dintre reprezentanţii occidentali la conferinţă respingând maniera de negociere a sovieticilor, iar liderul politic britanic Anthony Eden punctând cu acest prilej faptul că declinul în ce priveşte maniera de purtare a negocierilor diplomatice ''este în acelaşi timp unul dintre cei mai tulburători factori ale situaţiei prezente din lume'', potrivit sursei citate anterior.

Conferinţa de la Belgrad a deschis un nou capitol în istoria Dunării. A înlocuit ideea de internaţionalizare a fluviului cu cea de liberă navigaţie în controlul exclusiv al riveranilor. Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii au privit diferit convenţia de la Belgrad. Sovieticii au caracterizat textul similar unui document care îndeplineşte pe deplin interesele păcii, democraţiei şi justiţiei, garantând pentru prima dată egalitatea reală a statelor Dunării. Statele occidentale, pe de altă parte, au transmis perspectiva lor, într-o notă de protest, cu prilejul primei sesiuni a Comisiei Dunării în noiembrie 1949. Nota transmisă de administraţia americană reafirma obiectivele occidentale prin menţionarea faptului că noul regim este nepotrivit ca bază pentru libertatea navigaţiei pe Dunăre din moment ce a încălcat conceptele bine cunoscute ale canalelor internaţionale, negând prevederile tratatelor de pace de la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial şi a eşuat să pună în aplicare deciziile Consiliului miniştrilor de externe, potrivit lucrării ''Law and Politics of the Danube. An Interdisciplinary Study'' (Stephen Gorove, The Hague, Martinus Nijhoff, 1964). Nota adăuga faptul că, luând în considerare companiile comune dominate de sovietici, demersul Convenţiei a fost elaborat să permită Uniunii Sovietice să menţină un monopol asupra comerţului dunărean. Convenţia stabilea Comisia Dunării, cu puteri, însă, limitate, indică lucrarea citată anterior.

Potrivit Convenţiei, 11 state membre (Austria, Bulgaria, Croaţia, Germania, Republica Moldova, Slovacia, România, Federaţia Rusă, Serbia, Ucraina, Ungaria) se asigură asupra întreprinderii activităţilor necesare pentru menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie şi să nu obstrucţioneze sau să îngreuneze navigaţia pe canalele navigabile ale Dunării. Sediul Comisiei Dunării se află din anul 1954 la Budapesta, conform agenţiei de presă Hina. Această Comisie este formată din reprezentanţii statelor membre şi are rolul de a veghea la implementarea Convenţiei şi la îndeplinirea numeroaselor sarcini care urmăresc asigurarea condiţiilor adecvate pentru transportul navigabil pe Dunăre.

Principalele responsabilităţi care intră în competenţa Comisiei sunt: supravegherea implementării prevederilor Convenţiei; pregătirea unui plan general cu principalele activităţi necesare în privinţa navigaţiei pe baza propunerilor şi proiectelor prezentate de statele membre şi administraţiile speciale ale fluviului şi redactarea unei evaluări privind costurile asupra unor astfel de lucrări; consultarea cu şi realizarea de recomandări către statele membre pentru punerea în aplicare a activităţilor menţionate, ţinându-se cont de interesele economice şi tehnice, de planurile şi posibilităţile respectivelor state, conform https://www.danubecommission.org/. Comisia Dunării lucrează permanent pentru îndeplinirea Declaraţiei privind cursurile de apă navigabile şi de transport de pe continent adoptată cu prilejul Conferinţei ministeriale privind cele mai stringente chestiuni asupra transportului european continental pe apă (Budapesta, 11 septembrie 1991), precum şi Declaraţia Conferinţei de la Rotterdam privind accelerarea cooperării pan-europene pentru un transport continental pe apă liber şi bine dezvoltat (5-6 septembrie 2001).

Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea sustenabilă a fluviului Dunărea este instrumentul legal de ansamblu pentru cooperarea şi gestionarea transfrontalieră a apei în bazinul fluviului Dunărea. Convenţia a fost semnată la 29 iunie 1994, în Sofia (Bulgaria), de unsprezece state riverane Dunării (Austria, Bulgaria, Croaţia, Republică Cehă, Germania, Republica Moldova, România, Slovacia, Slovenia, Ucraina şi Ungaria) şi Comunitatea Europeană, intrând în vigoare în octombrie 1998, data ratificării de către cel de-al nouălea stat semnatar, conform https://www.danubecommission.org/.

Convenţia de la Belgrad, semnată la 18 august 1948, reprezintă şi în prezent documentul fundamental care guvernează domeniul şi în acelaşi timp este cel mai important document internaţional al cărui depozitar este Serbia, potrivit agenţiei de presă Tanjug. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.britannica.com