Filmul psihologic "Meandre", regizat de Mircea Săucan după un scenariu de Horia Lovinescu, a fost realizat în 1966 şi a avut premiera în septembrie 1967, într-o sală care nu făcea parte din circuitul normal al difuzării cinematografice bucureştene - mai precis la Casa Armatei (actualul Cerc Militar Naţional), potrivit site-ului https://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/.

"Când regizorul Mircea Săucan propunea spectatorilor filmul 'Meandre' (...), respiraţia criticii s-a oprit pentru o clipă: am simţit cu toţii că ne aflăm în faţa unui fapt artistic ieşit din comun. Critica a subliniat, atunci, faptul că filmul îşi depăşeşte epoca, s-a scris că limbajul lui cinematografic va deveni accesibil unor categorii mai largi de spectatori abia peste un deceniu, ba mai mult, critica a încercat să 'implementeze' valoarea culturală a filmului în conştiinţa publică. Dar filmul a fost retras de pe ecrane imediat după premiera sa şi n-a mai fost reprogramat niciodată până în anii 1990, astfel că o creaţie filmică de o actualitate estetică, filosofică şi morală perenă a fost înmormântată de vie, cu bună ştiinţă (...). În ciuda unui asemenea tratament, filmul lui Mircea Săucan - 'Meandre' rămâne o capodoperă, trecerea anilor n-a tulburat nicidecum limpezimea estetică şi spirituală a 'mesajului' său", scria criticul Călin Căliman, potrivit site-ului amintit.

În opinia sa, îndeosebi două dintre temele sale fundamentale susţin filmul: "aceea a relaţiilor dintre artist şi societate (cu nuanţări privitoare la un timp istoric anume, dar şi cu deschideri spre universalitate, spre universalitatea spaţială şi temporală) şi aceea a 'clopotului de sticlă' familial (cu consecinţe sociale dramatice uneori)".

"În aceste zone tematice se înscrie povestea cinematografică imaginată de scenaristul Horia Lovinescu, un dramaturg cu vădite afinităţi spirituale în relaţia cu regizorul Mircea Săucan, preocupat şi ulterior de tot ceea ce determină şi tot ceea ce presupune 'moartea unui artist'. Principalele personaje ale intrigii sunt arhitectul Petru (interpretat de actorul Mihai Pălădescu) şi Anda, partenera sa de viaţă (interpretată de actriţa Margareta Pogonat). Proiectele profesionale ale arhitectului Petru sunt taxate drept 'prea curajoase', drept pentru care personajul (un personaj puternic, cu o superioară morală profesională şi de viaţă), din pricina opoziţiilor întâmpinate, renunţă temporar la meseria sa şi se autoizolează de lume", scria Călin Căliman, conform site-ului https://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/.

Criticul de film Magda Mihăilescu aprecia, într-o cronică publicată în revista "Cinema" nr. 8 din august 1976, că "mai rar se hotărăsc dialogurile să-şi contrazică stăpânul, mai rar îndrăznesc ele pirueta întoarcerii cu spatele la imagine, o întoarcere formală, pentru că scopul final nu este decât unul de potenţare a încărcăturii afective a secvenţei în sine".

"Îmi amintesc o scenă cu totul şi cu totul remarcabilă din filmul 'Meandre': femeia şi bărbatul nu mai au nimic să-şi spună dar, pentru a sparge cumva tăcerea, pentru a crea iluzia că mai există, totuşi, un locşor pentru o vorbă care să lege gândurile, eroina, trecând pe lângă pereţii pictaţi ai unei mănăstiri, îi spune, cuminte, celui care o însoţeşte: 'Uite, îngerul ăsta are două mâini stângi!'. (...) Dacă, uneori, în film, ca şi în viaţă, o situaţie poate fi salvată prin agăţarea disperată de cuvântul potrivit, prin întoarcerea lui pe toate feţele, nu este mai puţin adevărat că şi reversul este valabil: avem nevoie nu numai de vorbele potrivite, ci şi de cele derutante, străine clipei, ba chiar căzute hodoronc-tronc, dacă este cazul.", scria Magda Mihăilescu, potrivit site-ului http://aarc.ro/.

Într-o cronică publicată în revista "Cinema" nr. 6 din iunie 1987, criticul Alice Mănoiu afirma că "opera neînţeleasă la vremea apariţiei îşi are şi ea 'răzbunările' ei", adăugând că "posteritatea o descoperă, o compară în timp, o consolează, prin prezent, de nedreptatea acelui prezent trecut, ingrat cu valoarea".

"Discontinuitatea epică a 'Meandrelor', pulverizarea energică a vechii naraţiuni, fluiditatea, originalitatea discursului cinematografic surprindea. (...) Nedumerea tocmai această neaşteptată 'acţionare a sentimentelor', activarea lor într-o mişcare continuă, complexă, aleatorie, neprevăzută ca dinamică însăşi a existenţei. Fără ca prin aceasta autorii - Horia Lovinescu şi Mircea Săucan - să separe 'in vitro' aceste mişcări interioare de cauzele lor exterioare, sociale care le generase. Aici consta, pentru noi noutatea (...). Întâmplările nu erau aduse în cadru cum se obişnuia curent în numele unui realism informativ; se făceau doar aluzii, referinţe la ele; înlăturarea din activitate a unui strălucit arhitect, înlocuit cu o mediocritate profesională, renunţarea unei tinere la marea dragoste pentru o căsătorie confortabilă şi eşuată. Filmul analiza - dar nu rece, ci implicat, emoţional ceea ce dădea timbrul liric-meditativ specific regizorului român (...): destrămarea treptată a cuplului convenţional şi încercarea disperată a femeii de a se întoarce la prima dragoste, de a reînvia vechiul sentiment. Imposibilitatea revenirii totale şi iminenţa rupturii", nota Alice Mănoiu, potrivit site-ului http://aarc.ro/.

Criticul de film sublinia că "această dramă interioară era adusă în prim plan cu logica ei capricioasă, cu meandrele ei complicate, neprevăzute, contradictorii", prin "încercarea de a cristaliza stări incerte, de a fixa, cu cele mai concrete mijloace: obiective, unghiuri de filmare, contrapunct sonor vizual (...)".

"O secvenţă antologică: Anda îl conduce la gară pe iubitul ei încă o dată pierdut (definitiv?). Totul e filmat între real şi ireal, în acelaşi timp. Peronul în zori, mai întâi pustiu, apoi invadat de tineri exuberanţi ce fac tumbe; între cei doi eroi separaţi de aparat se interpun, supărătoare, siluete în mişcare şi zgomote ce reverberează strident, apoi tot mai îndepărtat, ca nişte timpane stranii, până când se pierd într-un insolit travling sonor aşa cum se pierd şi vorbele lor, inutile străine, reci. Doi mari interpreţi, Margareta Pogonat şi Mihai Pălădescu, într-un film de referinţă în istoria oricărei cinematografii", conchidea Alice Mănoiu în cronica din revista "Cinema" nr. 6 din iunie 1987.

"Meandre" rămâne "unul dintre cele mai îndrăzneţe şi inovatoare filme ale cinematografiei române", în care regizorul Mircea Săucan "reinventează după propria sensibilitate timpul şi spaţiul", mai notează site-ul https://www.ziarulmetropolis.ro/.

Din distribuţia filmului fac parte actorii: Margareta Pogonat, Mihai Pălădescu, Ana Széles, Dan Nuţu, Ernest Maftei, Radu Dunăreanu, Ion Tâlvan. Filmul beneficiază de muzica inspirată şi sensibilă a compozitorului Tiberiu Olah. AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Cristian Anghelache, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: aarc.ro