Războiul din Vietnam, una dintre cele mai fierbinţi crize ale războiului rece, îşi are germenii în perioada politicii coloniale a Franţei în această zonă a lumii încă din anii 1800. Acest conflict a inclus, în câteva etape de manifestare (războiul din Indochina - 1946-1954 şi războiul din Vietnam - 1959-1975), actori din zone diferite ale globului precum Cambodgia, China, Franţa, Laos, SUA, dar şi alte state aveau să se implice, într-o pondere mai mare sau mai puţin semnificativă, conform www.history.com. Conflictul din Vietnam avea să se încheie în 1975, potrivit https://vietnamtheartofwar.com/ şi https://www.nytimes.com/.

Cunoscut drept primul război din Indochina, confruntarea s-a desfăşurat în perioada 1946-1954 între Republica Democrată Vietnam şi forţele coloniale franceze. În septembrie 1945 liderul Ho Şi Min a declarat independenţa Vietnamului de Nord, avansând ca model al declaraţiei de independenţă un proiect izvorât din Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii şi cu intenţia de a capta suportul guvernului american. Propunerea avansată de guvernul francez privind o formă de autoguvernare limitată a fost respinsă de Ho Şi Min, momentul reprezentând şi declanşarea războiului de gherilă al Viet Min faţă de trupele franceze. În iunie 1949, guvernul de la Paris l-a instalat pe fostul împărat Bao Dai drept şef al statului Vietnam. În februarie 1950, cu sprijin militar sovietic şi chinez, forţele vietnameze sporesc ofensiva împotriva efectivelor franceze. SUA acordă sprijin Franţei, care este înfrântă decisiv, la Dien Bien Phu, în mai 1954, ceea ce concretizează sfârşitul dominaţiei franceze în Indochina, potrivit volumului ''Enciclopedia Războiului Rece'' (Thomas Parish, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002). Acordurile de la Geneva, din iulie 1954, aveau să stabilească delimitarea Vietnamului de Sud de Vietnamul de Nord de-a lungul Paralelei de 17 grade şi cereau organizarea, în decurs de doi ani, de alegeri libere democratice pentru unificarea Vietnamului într-un singur stat cu un guvern democratic, însă scrutinul nu a mai avut loc, conform www.history.com.

În mai 1959, forţele nord-vietnameze încep furnizările de sprijin logistic, pe rute prin Laos şi prin Cambodgia, pentru forţele de gherilă care atacau unităţile guvernului Diem din Vietnamul de Sud. Ostilităţile cresc în intensitate, în iulie 1959 aveau să fie ucişi primii soldaţi americani în Vietnamul de Sud în urma atacurilor de gherilă, ceea ce avea să-l determine pe preşedintele american John F. Kennedy să autorizeze trimiterea, în mai 1961, a unor unităţi de elicoptere şi a 400 de luptători din unităţi Beretele Verzi în operaţiuni clandestine la adresa forţelor Viet Cong. Prin lovitura militară de stat din noiembrie 1963, Diem este îndepărtat şi omorât, iar în perioada 1963-1965 executivul Vietnamului de Sud a fost condus de 12 echipe guvernamentale diferite, într-o instabilitate politică mânată de numeroase lovituri militare de stat.

Prin incidentul generat de atacul asupra navei USS Maddox, în august 1964, în Golful Tonkin, Congresul SUA avea ''să aprobe şi să sprijine'', prin adoptarea rezoluţiei dedicate (H.J. RES 1145), preşedintele american, în calitate de comandant suprem, să ''ia toate măsurile necesare pentru combaterea oricărui atac armat împotriva forţelor Statelor Unite şi să prevină orice agresiune viitoare.'', potrivit www.history.com şi https://www.archives.gov/. Drept urmare adoptării acestei rezoluţii, preşedinţii Lyndon Johnson şi, ulterior, Richard Nixon au făcut apel la textul acestei rezoluţii drept bază legală pentru politicile adoptate privind Vietnamul, conform https://www.archives.gov/. Ulterior, incidentul de la Golful Tonkin avea să devină un subiect controversat în politica americană, o investigaţie derulată de Senatul SUA avea să dezvăluie faptul că nava USS Maddox derula o misiune clandestină de informaţii în zona respectivă a Golfului Tonkin, contrazicând afirmaţiile preşedintelui Johnson despre potenţiala implicare ca sprijin a US Navy în incident, indică https://www.archives.gov/. Rezoluţia însă avea să fie abrogată, în ianuarie 1971, într-o încercare de restrângere a prerogativelor preşedintelui american privind continuarea războiului din Vietnam.

Implicarea militară a SUA în conflictul din Vietnam avea să fie una dintre cele mai costisitoare angajări armate americane într-un război în secolul XX, înregistrându-se numeroase pierderi umane şi persoane rănite în rândul combatanţilor americani, precum şi sume uriaşe alocate de Congres pentru derularea ostilităţilor.

Sursa foto: politico.com 

Programul politic de campanie pentru cursa prezidenţială asumat de Richard Nixon a inclus, printre altele, şi dezideratul ca prin implicarea americană în războiul din Vietnam să se pună capăt conflictului şi să fie ''securizată pacea cu demnitate'' pentru SUA şi aliatul său Vietnamul de Sud. Demersurile pentru pace au cunoscut anumite faze incipiente care s-au concretizat greoi. În martie 1972, nord-vietnamezii au încercat să evite negocierile printr-o ofensivă amplă în Vietnamul de Sud, care avea să fie catalogată de SUA drept ''ofensiva de Paşti''. Într-o primă fază, operaţiunea a fost un succes, însă, în cursul verii a aceluiaşi an, începând din 4 mai 1972, implicarea masivă militară americană printr-o amplă putere de foc aeriană, Operaţiunea Linebacker, a modificat avantajul pe câmpul de luptă, conform https://history.state.gov/. Pe fondul înclinării balanţei în teren, nord-vietnamezii au acceptat declanşarea negocierilor de pace, potrivit https://2001-2009.state.gov.

Sursa foto: ansbach.armymwr.com 

La începutul lunii octombrie 1972, reprezentanţi ai guvernului american, conduşi de Henry Kissinger, şi ai nord-vietnamezilor, avându-l emisar coordonator pe Le Duc Tho, s-au întâlnit la Paris pentru găsirea unei soluţii politico-diplomatice acceptate de încheiere a conflictului şi de reglementare a păcii. La 11 octombrie 1972, emisarii celor două delegaţii, Kissinger şi Le Duc Tho, au convenit asupra acordului de pace, potrivit https://history.state.gov/. Principalele elemente ale acordului stabilit vizau: toate părţile să înceteze focul în decurs de 24 de ore de la semnarea înţelegerii; forţele SUA şi ale tuturor statelor străine să se retragă din Vietnamul de Sud dar nu mai târziu de 60 de zile de la parafarea acordului; prizonierii americani să fie eliberaţi simultan retragerii contingentului american şi celorlalte efective străine; să fie instituit Consiliul de Reconciliere Naţională şi Înţelegere pentru organizarea şi supravegherea alegerilor libere şi democratice pentru stabilirea viitorului politic al Vietnamului de Sud, conform https://2001-2009.state.gov. Termenii acordului au fost amendaţi de preşedintele american Nixon. Prezenţa consistentă a forţelor nord-vietnameze în teritoriul Vietnamului de Sud l-a nemulţumit pe preşedintele Nguyen Van Thieu, care aprecia că odată retrase forţele americane combatanţii nord-vietnamezi (estimaţi la circa 140.000-300.000 de luptători) vor continua războiul. Pentru acceptarea acordului de către preşedintele sud-vietnamez, reprezentanţii americani au negociat cu delegaţia nord-vietnameză asupra obiecţiilor ridicate de preşedintele Nguyen Van Thieu. Într-o notă similară, şi delegaţia nord-vietnameză a refuzat anumiţi termeni cerând renegocierea unor prevederi, iar la jumătatea lunii decembrie negocierile au intrat în colaps.

Diplomaţia eşuase şi administraţia americană a lui Richard Nixon, pe un ton de frustrare în creştere, conform https://2001-2009.state.gov, considera că doar prin forţă putea fi determinată administraţia de la Hanoi să accepte negocierea cu Statele Unite, care era preferabilă continuării războiului. Nixon a ordonat atac aerian susţinut asupra regiunii Hanoi-Haiphong, iar din 18 decembrie, timp de 11 zile, forţele americane au bombardat toate ţintele militare semnificative din regiunea desemnată. În acest mod, delegaţia nord-vietnameză a fost determinată să anunţe, în 26 decembrie 1972, că doreşte continuarea negocierilor şi că se poate angaja în concrete negocieri de pace începând cu luna ianuarie 1973. Pentru încă trei zile forţele americane au continuat bombardamentele, pentru ca apoi preşedintele american Nixon să oprească operaţiunea.

Negocierile purtate la Paris aveau să cimenteze, într-un acord final, la 27 ianuarie 1973, înţelegerea care punea capăt unuia dintre cele mai fierbinţi conflicte ale perioadei postbelice, potrivit https://treaties.un.org/. Tratatul a fost semnat de toate părţile implicate. La 24 de ore de la intrarea în vigoare a prevederilor înţelegerii, au fost eliberaţi prizonierii americani şi a început retragerea forţelor americane, indică https://treaties.un.org/.

''Acordul pentru încheierea războiului şi restaurării păcii în Vietnam'' avea să fie încălcat de cele două state, Vietnamul de Sud şi Vietnamul de Nord, iar ostilităţile aveau să fie repornite. În decurs de doi ani de zile, luptele au continuat până ce forţele nord-vietnameze au cucerit Vietnamul de Sud. La 30 aprilie 1975, blindate ale armatei nord-vietnameze intrau în Saigon, cucerirea capitalei sud-vietnameze fiind similară încheierii conflictului militar din Vietnam, potrivit https://diplomacy.state.gov/, https://www.nytimes.com/ şi www.history.com. Din 1976, statul vietnamez are denumirea oficială Republica Socialistă Vietnam. În septembrie 1977, Vietnamul devenea stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, conform https://www.vietnamconsulate-ny.org/. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto din deschidere: pbs.org