Conferinţa de la Potsdam (17 iunie-2 august) a abordat problema Germaniei postbelice şi delimitarea Berlinului în patru zone de ocupaţie între puterile aliate (Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi Uniunea Sovietică). A fost unul din momentele incipiente ale trasării sferelor de influenţă în Europa, chestiunea germană expunând cel mai bine viitoarea configurare a blocurilor care aveau să îşi dispute competiţia pentru următoarele decenii.

Disensiunile între Moscova şi Occident au fost expuse public, în 5 martie 1946, de premierul britanic Winston Churchill, cu prilejul discursului susţinut la Colegiul Westminster, Fulton, statul Missouri (SUA). ''De la Szczecin în Marea Baltică, la Trieste în Adriatica o cortină de fier a descins de-a lungul continentului. În spatele acelei linii se află capitalele vechilor state din Europa Centrală şi de Est. Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste frumoase oraşe şi populaţiile asociate lor se află în ceea ce numesc sfera sovietică, toate sunt subiectul, într-o formă sau alta, nu doar a influenţei sovietice, dar într-o foarte mare, şi în unele cazuri, într-o crescândă formă de control din partea Moscovei'', potrivit https://winstonchurchill.org/.

În plus, în cadrul expunerii de la Fulton, Churchill decriptează primele tendinţe ale sovieticilor în zona ocupată a Germaniei, care sprijineau liderii germani de stânga şi sublinia slăbiciunea demonstrată a forţelor americano-britanice de a se retrage înspre vest din unele zone cucerite prin luptă, permiţând, astfel, armatei sovietice să ocupe un vast teritoriu. Churchill anticipa proiecţiile politice ale sovieticilor în configurarea unor partide prietene procomuniste, ceea ce avea ''să genereze ulterior dificultăţi serioase între sovietici şi democraţiile occidentale'', conform https://winstonchurchill.org/.

Ca urmare a negocierilor purtate la conferinţele de pace de la Ialta şi de la Potsdam aliaţii au stabilit delimitarea Germaniei în patru zone ocupate. Partea de est a Germaniei a devenit zonă de influenţă a Uniunii Sovietice, în timp ce partea de sud a intrat sub controlul Statelor Unite, vestul şi nordul în umbrela administrativă a Marii Britanii şi sud-vestul Franţei, potrivit history.com şi https://www.cvce.eu/. La 30 august 1945, înfiinţarea Consiliului de Control Interaliat a dus la împărţirea Berlinul în patru sectoare.

Impunerea unei blocade totale a sectoarelor Berlinului de la Vest la 24 iunie 1948 avea să genereze prima criză serioasă a războiului rece între Uniunea Sovietică şi Occident. Proiecţiile lui Churchil privind confruntarea între Moscova şi Occident reprezentau deja realitatea unei competiţii între foştii aliaţi. Accesul spre Berlin pe cale ferată, drumuri de acces sau pe apă a fost restricţionat până la 12 mai 1949. Proviziile alimentare şi electricitatea au fost oprite. Introducerea mărcii germane (Deutsche Mark) a fost invocată de sovietici drept cauza oficială pentru declanşarea blocadei, încercând astfel să determine retragerea definitivă din Berlin a occidentalilor. Soluţia găsită a fost pusă în aplicare de generalul Lucius D Clay prin podul aerian - utilizarea unui culoar aerian prin care s-a realizat, zilnic, cu ajutorul a mii de aeronave (peste 270.000 de zboruri per total) furnizarea a peste 13.000 de tone de bunuri celor necesare vieţii pentru berlinezii prinşi captivi în interiorul primei crize a războiului rece, potrivit https://www.cvce.eu.

Criza a confirmat la nivel oficial ruptura între Moscova şi Occident, iar Berlinul devenise simbolul luptei pentru libertate pentru lumea occidentală. Decizia lui Stalin de a înceta blocada la 12 mai 1949 a lăsat urme adânci în spectrul politic al Berlinului, divizarea politică a oraşului fusese consfinţită.

A urmat o decadă scutită de tensiuni consistente, pentru ca din 1958 fluxul de persoane, foarte mulţi dintre aceştia fiind foarte bine instruiţi în domeniile lor de activitate, să părăsească zona sovietică pentru cea occidentală, atrăgând atenţia sovieticilor. În iunie 1961, peste 19.000 de persoane au părăsit Republica Democrată Germană prin Berlin, pentru ca luna următoare peste 30.000 să ajungă în sectorul occidental. În doar 11 zile ale lunii august 1961, 16.000 de est germani au trecut graniţa în Berlinul de Vest. Într-o singură zi, 12 august 1961, 2.400 de persoane - cel mai mare număr de defectări înregistrate într-un interval de 24 de ore, părăseau zona sovietică pentru ceea ce devenise, pe teritoriul aceleiaşi ţări, lumea occidentală.

Realităţile sociale au primit răspuns prin decizia sovieticilor, la 13 august 1961, de începere a ridicării celui mai cunoscut simbol al războiului rece - zidul Berlinului. Guvernul comunist al Republicii Democrate Germane a început în acea duminică de august să amplaseze o linie de demarcaţie din sârmă ghimpată şi structuri de beton. Necesitatea construirii zidului a fost motivată de guvernul comunist al RDG prin blocarea accesului occidentalilor în Germania de Est şi pentru stoparea subminării statului socialist, însă, pe fond, rolul zidului a fost de a opri defectările dinspre sectorul comunist în cel occidental. Zidul a funcţionat până la 9 noiembrie 1989, când şeful Partidului Comunist Est German a anunţat că cetăţenii Germaniei de Est pot trece dintr-o parte în alta a zonelor care până atunci fuseseră delimitate de zid.

În decurs de două săptămâni, armata est germană, alături de forţele de poliţie, şi lucrători voluntari au definitivat construcţia zidului de beton care delimita Berlinul în mai multe zone. Înainte de construirea zidului, locuitorii oraşului se puteau deplasa liber.

În noiembrie 1958, liderul sovietic Nikita Hruşciov a transmis o notă puterilor occidentale oferind un termen de şase luni pentru retragerea din Berlin şi demilitarizarea oraşului. Statele occidentale nu au împărtăşit propunerea, în replică liderul sovietic aducând în discuţie ''prevederile înţelegerii semnate la Potsdam care avansau eradicarea militarismului şi lichidarea monopolurilor în timp ce puterile occidentale permiteau reconsolidarea militarismului şi a imperialismului economic în Republica Federală Germană'', potrivit https://www.archives.gov. În plus, acesta a avertizat asupra impunerii unui control complet al liniilor de comunicaţii cu Berlinul de Vest şi în ce priveşte facilitarea accesului puterilor occidentale în Berlinul de Vest în baza unui acord oferit de guvernul est german. Capitalele occidentale au respins avertismentul lui Hruşciov, încadrându-l drept propagandă sovietică. Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii au respins categoric ultimatumul, menţionând, totodată, că îşi păstrează dreptul legal de a putea intra în orice parte a Berlinului, potrivit https://www.archives.gov/.

La 15 iunie 1961, liderul Republicii Democrate Germane Walter Ulbricht a menţionat că nu există intenţia construirii unui zid, potrivit berlin.de. Însă, la 12 august 1961, Consiliul de Miniştri al Republicii Democrate Germane a anunţat că pentru a stopa activităţi ostile ale Germaniei de Vest precum şi pe cele provenind din Berlinul de Vest vor fi instituite controale similare celor care se desfăşoară la graniţele naţionale ale statelor, inclusiv la sectoarele occidentale de trecere ale Berlinului.

În primele ore ale zilei de 13 august 1961 au fost dispuse bariere temporare prin care era permis accesul în sectorul estic al Berlinului delimitând astfel de sectorul occidental, ceea ce consfinţea vizibil în spectrul simbolic accentuarea cortinei de fier peste bătrânul continent. Forţele de poliţie şi unităţile de transport ale forţelor de ordine, alături de membri ai miliţiilor lucrătorilor, au blocat accesul şi întorceau din drum pe cei care doreau să îşi urmeze cursul obişnuit al deplasărilor zilnice în oraşul lor. Conducerea partidului comunist est german a ales o zi de duminică la jumătatea lunii august pentru implementarea acestei măsuri care avea să permanentizeze, în cel mai cunoscut simbol al confruntării est-vest, cortina de fier. În următoarele zile şi săptămâni de-a lungul graniţei cu sectorul Berlinului de Vest a apărut zidul de beton. Locuinţele de pe Bernauer Strasse, unde trotuarul aparţinea sectorului occidental, şi până la casele din partea sudică la Mitte, în Berlinul de Est, au fost rapid integrate în sistemul de fortificaţii care alcătuia zidul. Intrările de la parter şi ferestrele sediului guvernului democrat german au fost zidite. Accesul în locuinţe se realiza prin anumite zone stabilite de autorităţile comuniste est germane. Mulţi oameni s-au confruntat cu efectele ridicării zidului, fiind nevoiţi să îşi părăsească locuinţele în cursul anului 1961, nu doar în Bernauer Strasse dar şi în alte zone care se învecinau cu zidul, potrivit berlin.de. De la o zi la alta, zidul devenea o realitate a războiului rece, separa străzi, pieţe, cartiere şi afecta reţeaua de transport public. În seara zilei de 13 august 1961, primarul guvernator Willy Brandt a declarat într-un discurs în Camera Reprezentanţilor: ''Senatul Berlinului condamnă public măsurile ilegale şi inumane adoptate de cei care divizează Germania, asupresc Berlinul de Est şi ameninţă Berlinul de Vest''.

Tensiunea acumulată între puterile care îşi exercitau influenţa în sectoarele Berlinului a atins un punct terminus în data de 25 octombrie 1961, când tancurile americane şi sovietice erau poziţionate în dispozitiv de confruntare la punctul de control de pe Friedrichstrasse, folosit de cei care erau de alte naţionalităţi, cunoscut şi sub denumirea ''Checkpoint Charlie''. Situaţia a survenit pe fondul unei încercări a unor reprezentanţi ai aliaţilor occidentali de a intra în sectorul Berlinului de Est şi au fost opriţi de un gardian al guvernului democrat-german care asigura paza în zona de tranzit. De-a lungul zidului au fost amenajate 12 puncte de control, prin care soldaţi est germani verificau şi permiteau accesul.

Peste trei milioane de persoane au părăsit Republica Democrată Germană şi Berlinul de Est, potrivit berlin.de. Aproape jumătate de milion de persoane au tranzitat sectoarele Berlinului, având posibilitatea să observe diferenţele celor două entităţi statale germane.

La 9 noiembrie 1989, germenii încheierii războiului rece începeau să se manifeste în Europa de Est. La miezul nopţii de 9 spre 10 noiembrie 1989 a fost permis accesul între cele două state germane. În acel sfârşit de săptămână de noiembrie, peste 2 milioane de persoane din Berlinul de Est au vizitat Berlinul de Vest pentru a participa la ceea ce presa germană titra drept ''cea mai mare petrecere stradală din istoria lumii''. Oameni obişnuiţi au folosit ciocane şi instrumente specifice pentru dărâmarea zidului, concomitent utilaje scoteau secţiuni din zid punând capăt delimitării impuse de cortina de fier. În timp ce zidul era dărâmat, un berlinez a punctat cu vopsea momentul, sintetizând istoria unor decenii de confruntare între puteri şi suferinţă pentru berlinezi: ''Doar astăzi, războiul este încheiat cu adevărat''.

Reunificarea celor două state germane s-a realizat la 3 octombrie 1990, punând capăt astfel deceniilor în care societatea germană s-a confruntat din plin cu ceea ce premierul britanic Winston Churchill denumise sugestiv cortina de fier.AGERPRES /(Documentare - Liviu Tatu; editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)