La 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe Robert Schuman a susținut declarația prin care a propus crearea la nivel european a unei instituții pentru gestionarea în comun a producției de cărbune și oțel, considerată principalul furnizor pentru industria producătoare de război și, deci, pentru alimentarea războiului.

Declarația a fost un pas foarte importat, după cel de-Al Doilea Război Mondial, în cadrul demersului de eliminare a condițiilor declanșării unui viitor conflict. Totodată, a avut rolul cheie de inițiere a procesului de coagulare la nivel european a unei structuri care să militeze și să acționeze pentru pacea și bunăstarea comunității, conform european-union.europa.eu.

Declarația ministrului francez al afacerilor externe Robert Schuman, care a condus diplomația Franței în perioada 1948-1953, a fost soluția prin care cele două forțe statale rivale de pe continent, Franța și Germania, au fost aduse laolaltă într-un cadru comun de cooperare pentru a elimina astfel posibilitatea apariției germenilor unui viitor conflict între ele.

''Pacea mondială nu poate fi salvată fără să fie realizate acele eforturi proporționale cu pericolele care o amenință'', potrivit textului declarației, prin care statele europene erau invitate să se alăture proiectului pe termen lung pentru a oferi un răspuns viabil constructiv în fața unei amenințări noi a unui conflict.

Sursa foto: ncronline.org 

''Europa nu va fi creată dintr-odată sau conform unui singur plan. Va fi construită prin realizări concrete care vor pune mai întâi bazele unei solidarități de facto'', potrivit documentului care prefigura în acest sens desfășurarea unui proiect pe termen lung de construcție europeană.

''Gestionarea producției de cărbune și oțel va schimba destinele acelor regiuni care au fost dedicate timp îndelungat industriei producătoare de război, care a generat constant cele mai multe victime'', era unul dintre obiectivele documentului avansat de ministrul francez de externe.

În realizarea documentului, un rol proeminent l-a avut și politicianul și diplomatul Jean Monnet. Textul a fost supus dezbaterii în parlamentele statelor semnatare și a fost aprobat la 11 mai 1950 de miniștrii de externe ai Franței, Republicii Federale Germania, Italiei, Țărilor de Jos, Belgiei și Luxemburgului.

Tot atunci, în Camera Comunelor din parlamentul britanic, premierul Marii Britanii, Clement Attlee, a avansat, în cadrul dezbaterilor dedicate planului Schuman, o soluție privind îmbunătățirea semnificativă a relațiilor viitoare franco-germane. Demnitarul guvernului de la Londra considera planul Schuman drept o soluție pentru rezolvarea problemelor economice ale Europei. A fost constituit un comitet interministerial care să analizeze participarea la acest plan și a urmat un schimb de note politico-diplomatice între guvernele francez și britanic pe marginea proiectului. La finalul lunii iunie 1950, guvernul britanic și-a exprimat punctul de vedere prin respingerea propunerii lui Robert Schuman. Principalul argument care a stat la baza fundamentării acestei respingeri a fost că viitoarea organizație europeană ar putea exercita puteri asupra statelor membre și s-ar putea amesteca în politica economică națională, conform www.cvce.eu.

Negocierile purtate între statele, care au semnat aderarea la declarație, s-au concretizat, la Paris, în 18 aprilie 1951, prin semnarea textului Tratatului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Parlamentele statelor semnatare au ratificat documentul în perioada 31 octombrie 1951 - 16 iunie 1952. Documentul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952, conform https://www.europarl.europa.eu/.

Această structură creată dispunea de personalitate juridică și de instituții autonome în care statele membre își transferau o parte din suveranitate pentru anumite obiective definite dar limitate. Astfel, producția și distribuția industriei de cărbune și oțel intra sub autoritatea Înaltei Autorități care avea prerogative supranaționale, inclusiv puterea de a lua din punct de vedere legal decizii și recomandări cu aplicabilitate la nivelul statelor membre, conform law.du.edu. Celelalte instituții ale Comunității erau Adunarea Comună cu puteri de supraveghere, ce reprezenta interesele popoarelor statelor membre, Consiliul Special al Miniștrilor, care îndeplinea parțial puteri legislative și consultative, având rol de reprezentare a statelor membre, și Curtea de Justiție care veghea la asigurarea interpretării juridice și a aplicării prevederilor textului Tratatului. Documentul a avut o valabilitate de 50 de ani, potrivit law.du.edu și european-union.europa.eu.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, rezultată în urma planului propus de Declarația Schuman, a fost primul demers din cadrul proiectului supranațional european care s-a dezvoltat treptat de-a lungul deceniilor până la ceea ce astăzi este Uniunea Europeană. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: youth.europa.eu