Nume sonore din lumea artistică şi cea sportivă au acordat, în anul 2018, interviuri în care au vorbit, răsfoind fotografii din arhiva AGERPRES, despre momente ale carierei lor, dar şi despre momente emoţionante din viaţa personală.

Helmut Duckadam

Sursa foto: (c) MIRCEA HUDEK / AGERPRES FOTO

"Am început fotbalul prin anii '70, la echipa din Semlac, apoi am evoluat la Şcoala Sportivă Gloria din Arad. Mi-a plăcut să fiu portar, îmi plăcea să plonjez, să mă arunc pe minge. De acolo am mers la UTA, în 1977, la tineret, după care am fost chemat la o echipă din divizia C, Constructorul Arad, unde antrenor era Nicolae Dumitrescu - simbolul Aradului, am putea spune -, unde am activat un an, după care am fost chemat de Ion V. Ionescu la UTA, la echipa mare. Aici am jucat o etapă destul de lungă, era în divizia B când am fost eu. La echipa naţională am fost chemat pentru prima dată fiind la UTA, m-a chemat Mircea Lucescu. Acolo i-am întâlnit pe Costică Ştefănescu de la 'U' Craiova, pe Ştefan Sameş de la Steaua, fiecare dintre ei încercând să mă convingă să vin în echipa lui. Adrian Păunescu avea atunci un articol în care spunea că Universitatea Craiova este echipă mare, dar n-are portar. Ştefănescu a cerut să mă transfer la Craiova. Şi Mircea Lucescu m-a îndrumat spre Craiova, acolo primeam şi nişte bani, dar mi-a fost puţin... nu ştiu dacă neapărat teamă, dar ştiind cât de greu te asimilează oltenii dacă nu eşti de-al lor, am avut o reţinere. În acelaşi timp a venit oferta de la Steaua, odată cu problema armatei, trebuia să-mi fac stagiul militar. Şi atunci am hotărât să merg la Steaua, în 1983, pentru că am zis 'hai să fac armata mai uşoară!'. (...) În meciurile premergătoare celui de la Sevilla, prima echipă cu care am jucat a fost Vejle Boldklub, echipă daneză. Am câştigat destul de lejer meciul acela, cu 4-1. Apoi Honved Budapesta era o echipă foarte puternică, erau şapte jucători în naţionala maghiară, la Budapesta am pierdut cu 1-0, iar la Bucureşti am câştigat tot cu 4-1. Între Honved şi Anderlecht am avut un meci foarte greu cu echipa Kuusysi Lahti din Finlanda, cu care am făcut aici 0-0 şi am câştigat acolo. Meciul cu Anderlecht a fost cel mai frumos meci al nostru, după ce în tur pierdusem cu 1-0, la Bruxelles, la Bucureşti am făcut 3-0 fără drept de apel, am avut ceva treabă cu Anderlecht, mai ales că la 2-0 pentru noi, a scăpat singur cu mine Vandereycken, el era un jucător internaţional (Anderlecht a avut atunci 14 jucători internaţionali), am reuşit să parez acea lovitură şi am intrat la pauză cu 2-0 şi în repriza a doua a mai marcat Victor Piţurcă o dată şi practic ne-am calificat. (...) După câştigarea Cupei Campionilor Europeni, la întoarcerea pe aeroport, la Otopeni, a fost prima şi ultima dată când am fost primit în salonul oficial. Am avut o dilemă, cum coborâm, cum prezentăm cupa... Împreună cu Iovan am stabilit că ţin eu cupa, împreună cu cei doi căpitani, Tudorel Stoica - el nu jucase finala pentru că era suspendat după două cartonaşe galbene - şi Iovan. Ne-au aşteptat la scara avionului cei mai apropiaţi din armată, comandantul Nicolae Gavrilă, generali, prieteni, publicul stătea în faţa aeroportului. Erau 15.000 de oameni care ne-au aşteptat să le prezentăm Cupa. A fost ceva fantastic, în acea perioadă traficul era restricţionat, foarte multă lume a venit pe jos din Bucureşti la Otopeni".

Oana Sîrbu

Sursa foto: (c) EMIL BADEA / AGERPRES FOTO

"Am avut un eveniment acum doi ani, cu Ştefan Bănică, la Sala Palatului, când s-au împlinit 30 de ani de la lansarea filmului 'Liceenii'. A fost un moment splendid, uluitor, când toţi cei din sală au rostit în acelaşi moment cuvântul 'Timp', cu care începe primul vers al cântecului. La primul spectacol am fost gâtuită de emoţie. Nu am mai putut continua. Mi-a plăcut foarte mult momentul. Am făcut câteva spectacole şi în alte oraşe, am avut 5-6 zile minunate de aduceri aminte. Merg la toate premierele lui, ne mai întâlnim din când în când şi la o cafea cu foştii colegi din film. De exemplu, când vine Tudor Petruţ în ţară. Recent a fost invitat la Cristi Brancu în emisiune şi m-a rugat Cristi să-i facem o surpriză. Am fost de acord şi am dansat împreună. Am cântat 'Te iubeam' şi am reluat câteva scenarii din film, dar pe altă melodie. Îmi place foarte mult să mă revăd cu foştii colegi de film, de spectacole, de şcoală. Pentru mine nu există timp, am o problemă în sensul ăsta, nu ştiu câţi ani au trecut de la diferite evenimente. Mi se pare că totul s-a întâmplat ieri. Cred că ceva s-a întâmplat acum doi ani, dar de fapt au trecut şase. (...) Există în ţară un loc foarte frumos unde îmi place să merg, în zona Râmnicului. Eu am colaborat cu Episcopia Râmnicului pentru un album de rugăciuni pentru copii, pe versuri de poeţi români, şi din când în când îmi place să petrec minivacanţe acolo. Este un judeţ cu foarte multe mănăstiri şi are o aură de energie foarte bună acolo. Iar poveştile călugărilor şi episcopilor din zonă sunt cu adevărat minunate. Oricât ai fi de tensionat şi de pătruns de problemele tale de zi cu zi, acolo reuşeşti, printr-o poveste, să afli măcar două-trei răspunsuri la întrebările pe care ţi le pui. (...) Îmi place sportul, fac sport de când eram puştoaică - înot, atletism, chiar am practicat sport la Liceul 'Emil Racoviţă' şi am avut colegi care au ajuns performeri de-a lungul vieţilor lor. Organizăm întâlniri foarte drăguţe între noi, dar nu am îmbrăţişat arta sportivă decât pentru menţinere şi pentru condiţia fizică. Între timp am trecut la pilates, la yoga, la altă filosofie, pe care încerc să mi-o însuşesc mai bine. Are legătură cu tehnica respiraţiei, cu lectura".

Violeta Beclea Szekely

Sursa foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES FOTO

"Am început să mă gândesc la ideea de a renunţa la marea performanţă în momentul în care am avut nişte probleme cu un genunchi. De-a lungul carierei sportive eu nu am avut probleme de sănătate, nu am fost accidentată, intenţionam să merg şi la JO din 2004, dar Dumnezeu mi-a dat nişte semnale că e cazul să mă opresc, începuse să mă doară un genunchi şi am zis că e cazul să mă opresc. Nici nu mă gândeam atunci că voi ajunge să lucrez la COSR. (...) Am renunţat să mai alerg la crosuri, am considerat că după 22 ani de performanţă a venit vremea să compensez ceea ce nu am făcut în anii de competiţie, acum încerc să stau mai mult cu familia. Dar susţin de fiecare dată mişcarea, aşa voi face toată viaţa, şi când voi ieşi la pensie. Dar nu am devenit sedentară, fac mişcare în alte moduri. Îmi place să merg pe jos, ci bicicleta, să călătoresc. (...) Am avut şi am un deosebit respect pentru doamna Iolanda Balaş, când mă gândesc la ea nu pot să nu reacţionez cu un zâmbet, cu nostalgie, cu un oftat, pentru că e omul care a pus bazele atletismului românesc post comunist. Şi-a pus amprenta suficient de evident pe tot ceea ce înseamnă atletism, e omul care a creat sediul Federaţiei române de atletism. A fost o persoană care a muncit ca atletă, pentru sportul care a creat-o, şi a fost un model pentru generaţii de atleţi. (...) Noi, sportivii, suntem solidari între noi, dar şi cu semenii noştri. Anul acesta ne-am confruntat cu un caz special, cel al atletei Adelina Gavrilă, care a suferit o intervenţie chirurgicală dificilă. Sportivi care nu aveau nicio legătură cu atletismul, echipe de la rugby au venit la solicitarea lui Alin Petrache, au donat sânge pentru ea, nu doar din Bucureşti, şi din Ploieşti, Constanţa, suntem solidari şi la bine, şi la greu. Solidaritatea, fair play-ul, spiritul de echipă fac parte dintre valorile cu care creştem noi, sportivii, cu care ne autoeducăm şi îi educăm şi pe alţii. (...) Încercăm să atragem copiii către sport şi prin concursuri, unul dintre ele este 'Un condei numit fair play', organizat de COSR, unde copii de vârstă şcolară trimit lucrări despre Jocurile Olimpice - proză, poezie. Lucrările lor sunt analizate de un juriu de specialitate, iar cele mai bune lucrări sunt premiate de COSR. Mai aveam un concurs, 'JO în imaginaţia copiilor'. Pe mine m-a impresionat mult să văd JO prin ochii copiilor, rămâi total surprins cum văd ei acest eveniment, sunt nişte lucrări extraordinar de frumoase".

Sanda Ladoşi

Sursa foto: (c) LIVIU SOVA / AGERPRES FOTO

"Participarea la Eurovision e o experienţă dură, grea, cine nu a fost acolo nu ştie ce înseamnă, e o mare provocare pentru artist. Dar dacă vrei să fiu foarte onestă, am simţit că, venind din România, am un tratament special. În sensul că OK, eşti acolo, eşti tolerat, dar din punctul lor de vedere nu reprezinţi importanţă. Nu ştiu dacă v-a mai spus cineva asta sau dacă o să spună, pentru că mulţi sunt orgolioşi, eu n-am problema asta cu orgoliul. Poţi să minţi pe cine vrei, dar dacă eşti corect cu tine, când stai în faţa oglinzii şi te priveşti, trebuie să înţelegi că asta e situaţia. Nu am suferit din această cauză, pentru că nu aveam mari aşteptări. Am făcut tot ce a ţinut de mine, am depus tot efortul să mă pregătesc, tot ce a însemnat scenă şi ce s-a petrecut pe scenă - dansatori, costume, machiaj, pregătire, echipă - la un moment dat a fost susţinut financiar de mine. A, puteam să mă mulţumesc cu ce aveau ei acolo, dar am zis nu, fac un efort şi aduc dansatori - pe care eu i-am plătit, eu i-am îmbrăcat, eu am plătit costumele, eu m-am ocupat de machiaj, de tot. Am zis: 'La Eurovision nu mă duc de zece ori, mă duc odată şi vreau să mă simt foarte bine cu ceea ce fac'. Şi am făcut acest pas. Însă mi se pare straniu ceea ce se întâmplă în ţara noastră în cazul în care nu vii acasă cu ceva sau nu te ridici la aşteptările publicului tău. Felul în care noi, românii, ne susţinem artiştii, sportivii, e ciudat. Noi, ca popor, avem în general aşteptări foarte mari de la cei care ne reprezintă. Sunt extraordinari şi lăudaţi când câştigă trofeul, dar sunt călcaţi în picioare şi verbal şi fizic dacă nu obţin ceea ce vrei tu, ca individ. Eu vorbesc despre tot ceea ce s-a întâmplat până acum, şi cu artişti, şi cu sportivi. O caracteristică total diferită de cea de la noi, pe care am observat-o la alte popoare - şi sunt filmări care s-au dat pe post, sunt publice - e că nu contează ce ai făcut sau ce n-ai făcut ca artist ori sportiv într-un concurs, contează că ai fost acolo, că s-a auzit despre tine, că ai reprezentat ţara, dacă ai ajuns acolo înseamnă că e un pas foarte important, se vorbeşte despre tine ca naţie, asta contează. Nu putem avea tot timpul lauri, nu ştiu cine ne-a obişnuit aşa, nu ştiu cum suntem noi construiţi, de vrem tot timpul aşa, nu se poate. Viaţa e construită din lucruri foarte frumoase, din lucruri foarte urâte şi din lucruri de mijloc. Dacă învăţăm să le gestionăm corect, pe fiecare în parte, vom fi mult mai fericiţi. Altfel, din aşteptările şi dorinţele astea foarte mari, nemulţumindu-ne cu ce avem, veşnic vom fi nefericiţi. Noi nu ştim să apreciem şi când avem puţin. (...) Probabil că şi tinerii de acum gândesc că totul e 'forever'. Nimic nu e 'forever'. Important e să ştii cum să-ţi gestionezi gloria, cât de bine ştii, atunci când ea nu mai este, către ce te canalizezi astfel încât mintea ta să fie bine ocupată şi activă, trebuie să fii realist să înţelegi că lucrurile la o anumită intensitate nu se păstrează pentru totdeauna. La mine au venit firesc, Dumnezeu a avut grijă de mine ca de fiecare dată când am avut momentele mele de alunecare să mă reabiliteze prin alte activităţi care mi-au dat o preocupare, până la urmă mintea este propriul nostru prieten sau duşman - dacă ştii s-o canalizezi, s-o gestionezi, poţi să fii fericit toată viaţa, dar asta numai dacă vrei tu, dacă nu, poţi să fii nefericit toată viaţa, tu alegi. Asta depinde de modul în care te raportezi la lucrurile care te înconjoară".

Monica Davidescu

Sursa foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES FOTO

"Domnul Ioan Cojar, profesor şi rector al Facultăţii UNATC, m-a văzut în anul II de facultate făcând un rol din 'Azilul de noapte', era un spectacol în care studenţii chiar făceau studiu de personaj. După ce m-a văzut în acest examen, unde dumnealui era în comisie, pe hol, la ieşire, după vreo două ore de la examen - s-a nimerit să ieşim în acelaşi timp - m-a oprit, mi-a dat două pălmuţe pe obraz şi mi-a zis: 'Când termini facultatea, tu la Naţional vii!'. Am terminat facultatea, m-am dus la Naţional şi acolo am rămas. (...) Eu sunt de la sat, sunt născută şi crescută într-un sat din Muntenia, lângă Câmpina, satul Vistieru din comuna Şotrile, din 1972 până în 1989, practic eu nu am părăsit satul. Sunt fiica satului, cu tot ce semnifică el - cu holdă, cu fân cosit, cu animale în curte, cu toaleta în curte, cu toate greutăţile satului, cu mersul la şcoală 3 km când eram copil, cu mersul la şcoală 7 km când eram în clasele a XI-a şi a XII-a, iarna, ca să pot ajunge la liceu. Asta iarna, vara ajungea maşina până la noi, era bine, dar iarna, din noiembrie până în aprilie, când nu se putea urca bine, drumul era destul de sinuos, râpă în stânga, râpă în dreapta şi prin pădure, se mai rupea din când în când, evident era neasfaltat atunci, era greu să urce maşina şi atunci noi coboram prin pădure, luam maşina de la asfalt şi apoi ne întorceam la fel. (...) Acolo, în satul meu, ascultam în copilărie la difuzor 'Unda veselă', ascultam teatru radiofonic, o ascultam pe Lucia Popescu Moraru, noaptea, până dimineaţa la ora 4, şi când am aflat că e soţia domnului Marin Moraru şi mai târziu, când am jucat în piesă cu domnul Moraru, eram fericită, în sfârşit mi se împlinea un vis! Uite, ăsta e un sfat pe care îl dau tinerilor din ziua de astăzi! Urmează-ţi visul! Copiii renunţă prea uşor la visurile lor, pentru că vor facilul, cer doar drepturile, nicio îndatorire, doar 'vreau, vreau, vreau!'. Dar ce dau în schimb? Eu stăteam până la 4 dimineaţa s-o ascult pe Lucia Popescu Moraru, dar nu stăteam degeaba, pentru că a doua zi aveam teză iar până la 8 seara deja îmi făceam treburile de casă, acolo, în satul meu - să mulg vaca, să dau la găini, să închid orătăniile, să fac curat, să fac mâncare. Bunica mea cosea, ne-a învăţat şi pe noi să coasem, de altfel, eu cosând ii mi-am câştigat primii bănuţi, sau tricotând ghetuţe. Deci eu ascultam radioul până la 4 dimineaţa, dar aveam trei acţiuni importante - coseam, tricotam, învăţam. Când învăţam dădeam mai încet radioul, dar nu-l opream, cred că acolo mi-am dezvoltat foarte bine memoria fotografică, am învăţat cum să citesc în imagini şi cum să-mi pun repede în minte, de-aia e un ajutor perfect de memorie când faci o altă acţiune adiacentă, care nu necesită neapărat atenţia ta, şi atunci atenţia mea era la învăţat". AGERPRES/(autor: Marina Bădulescu, editor: Cristian Anghelache, editor online: Ada Vîlceanu)