Domnia regelui Ferdinand (1914-1927) a fost marcată de multe evenimente istorice, cele mai importante pentru români fiind participarea României la Primul Război Mondial (1916-1919), un prilej pentru afirmarea dezideratului naţional şi pentru realizarea lui, în contextul unor împrejurări favorabile luptei de eliberare naţională a popoarelor aflate sub dominaţie străină. Procesul realizării statului unitar român început în 1859, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, a continuat cu unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918, a Bucovinei în noiembrie 1918 şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului în decembrie 1918. Ioan Scurtu, în volumul ''Istoria românilor în timpul celor patru regi - Ferdinand I'' (2004), consemnează că singurul monarh care a reuşit să domnească peste o ţară mare, întregită, la care visaseră înaintaşii săi, a fost Ferdinand I, ''regele tuturor românilor''.

Născut la 12/24 august 1865, la castelul Sigmaringen, în Germania, Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antonia de Braganza, infanta Portugaliei, şi nepot al regelui Carol I (domnitor 1866-1881; rege al României 1881-1914), a vizitat pentru prima dată România în 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I. În baza prevederilor Pactului de familie din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României, principele Leopold (fratele lui Carol) renunţând la prerogativele de moştenitor al tronului României în 1880. În 1889, Ferdinand a fost declarat oficial moştenitor al tronului României.

Principele Ferdinand s-a căsătorit cu Maria Alexandra Victoria (1875-1938), principesă de Marea Britanie şi Irlanda, fiica lui Alfred I, duce de Edinburgh şi de Saxa-Coburg-Gotha (al doilea fiu al reginei Victoria) şi a Mariei Aleksandrovna, mare ducesă a Rusiei (unica fiică a ţarului Aleksandru al II-lea al Rusiei). Perechea moştenitoare a tronului României a sosit la Bucureşti la 23 ianuarie 1893. Au avut şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Maria (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), toţi botezaţi în religia ortodoxă. Acest fapt i-a atras principelui Ferdinand excomunicarea din rândul Bisericii Catolice.

În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, la care au participat regele Carol I, principele moştenitor Ferdinand, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu şi toţi membrii guvernului, toţi foştii prim-miniştri conservatori şi liberali, s-a hotărât starea de neutralitate militară a ţării noastre. Regele Carol I s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, fiind, însă, sprijinit doar de Petre I. Carp, care considera că expansiunea Rusiei reprezenta pentru România cea mai mare primejdie. În urma unor dezbateri aprinse, Consiliul de Coroană a respins intrarea în război, deoarece Puterile Centrale, prin agresiunea asupra Serbiei, au încălcat caracterul defensiv, de apărare, al Tratatului din 1883. La aproape două luni de la acest eveniment, regele Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI / AGERPRES

La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele moştenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare şi a Mitropolitului primat. Principele Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, în contextul unor condiţii internaţionale extrem de complexe, determinate de izbucnirea Primului Război Mondial şi de hotărârea de neutralitate adoptată de România.

Starea de neutralitate nu putea fi prelungită la nesfârşit. În iunie 1916, generalul M.V. Alekseev, şeful Statului Major al armatei ruse şi generalul Joseph Joffre, comandantul-şef al armatelor franceze, cereau intrarea României în război ''acum, ori niciodată'', potrivit sursei menţionate mai sus. Convenţiile politică şi militară negociate de Ion I.C. Brătianu, la 4/17 august 1916, proces urmărit îndeaproape de regele Ferdinand I, au stat la baza intrării României în război. Convenţia politică prevedea că Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunoşteau României dreptul de a-şi uni teritoriile naţionale aflate în Imperiul Austro-Ungar, respectiv ale Bucovinei, Banatului, Maramureşului, Crişanei şi a toată Transilvania, locuite în majoritate de români (art. III). De asemenea, în cadrul unui alt articol, se specifica că cele patru state ''se obligă ca în Tratatul de Pace'' să fie confirmată apartenenţa acestor teritorii la România, ceea ce însemna confirmarea pe plan juridic internaţional a Unirii. România, pe această bază, se obliga să declare război şi să atace Austro-Ungaria cel mai târziu la 15/28 august 1916. Astfel, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.

În Proclamaţia către ţară semnată de regele Ferdinand şi de membrii guvernului, se arăta, printre altele: ''(...) Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor'', potrivit lucrării ''Istoria românilor în timpul celor patru regi - Ferdinand I'' (Editura Enciclopedică, 2004).

Şi în ordinul de zi către ostaşi, semnat de rege, se afirma: ''V-am chemat ca să purtaţi steagurile noastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. (...) De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi'', menţionează aceeaşi sursă. În noaptea de 14/27-15/28 august 1916, armata română a început operaţiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, înregistrând în faza iniţială unele succese, urmate apoi de un şir de înfrângeri: dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), spargerea frontului pe Jiu (octombrie 1916) şi pierderea bătăliei pentru apărarea oraşului Bucureşti (noiembrie 1916). Au fost înregistrate pierderi grele în efective şi materiale de război, iar două treimi din teritoriul ţării au fost ocupate de inamic.

În aceste împrejurări, Curtea Regală, guvernul, Parlamentul, instituţiile statului, dar şi oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iaşi. Starea de apăsare care domnea supra românilor, în acel moment, era marcată de imense suferinţe fizice şi morale. În aceste condiţii, regina Maria a început să viziteze spitalele de răniţi şi bolnavi, adresând cuvinte de încurajare, dobândindu-şi titlul de ''Mama răniţilor''. De cealaltă parte, regele Ferdinand şi-a concentrat eforturile în direcţia reorganizării, dotării şi instruirii armatei, precum şi a elaborării unui plan de acţiune militară, care urma să fie pus în aplicare în primăvara anului 1917. De asemenea, între ianuarie şi mai 1917, s-a aflat în România, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de şef al Comandamentului aliat al Dunării, generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanţi lideri militari ai Franţei (în prima parte a războiului), pentru a ajuta armata română să se reorganizeze. În aceste condiţii, în vara anului 1917, când trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul român, armata română a reuşit să oprească înaintarea prin victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI / AGERPRES

Victoriile militare din vara lui 1917 au fost obţinute aproape numai de români, situaţia pe Frontul de Est fiind schimbată radical de revoluţia din Rusia. Aliatul de bază al României, cu 1 milion de persoane pe frontul din Moldova, ieşea din război. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Dimitri Grigorievici Şcerbacev, comandantul frontului rus din Moldova, a propus germanilor încheierea unui armistiţiu cu trupele ruse şi române de pe frontul român, potrivit volumului ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007). În aceste condiţii, România a rămas singură să facă faţă presiunii forţelor armate ale Puterilor Centrale pe Frontul Oriental, fără nicio legătură cu Aliaţii, fiind obligată să încheie cu Puterile Centrale armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917).

Armistiţiul încheiat cu Puterile Centrale a atras după sine şi tratative de pace, pe care guvernul român încerca să le amâne. Însă, după semnarea păcii de către guvernul sovietic la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), românii au fost nevoiţi să accepte, mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) şi apoi Pacea separată de Bucureşti (23 aprilie/7 mai 1918). Condiţiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul şi o parte a judeţului Constanţa anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpaţi, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 km pătraţi), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ş.a. (prin convenţii economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa ş.a, aminteşte volumul menţionat mai sus. Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, România fiind lipsită de iniţiativă militară şi diplomatică.

În aceste triste împrejurări, un eveniment de o deosebită importanţă pentru români s-a desfăşurat la 27 martie/9 aprilie 1918, când Basarabia s-a declarat unită cu România.

Puterile Centrale au insistat pe lângă guvernul Marghiloman ca Tratatul de Pace de la Bucureşti să fie ratificat de Parlament. După lungi discuţii tensionate, la 15 iunie 1918, Tratatul a fost votat de Parlament şi înaintat regelui spre promulgare. Regele Ferdinand a refuzat să ratifice acest document, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale. În urma victoriilor Aliaţilor pe Frontul Apusean, cu Germania înfrântă, tratatul a fost anulat. În acest context, guvernul generalului Constantin Coandă a proclamat imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România a reintrat în război. Astfel, în aprilie 1919, respingând un atac ungar, armata română a intrat în defileul Apusenilor şi a ocupat oraşele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea, ajungând până la Tisa. Armata lui Bela Kun a atacat armata română pe Tisa, care a respins atacul şi a preluat ofensiva, oprindu-se la Budapesta, pe care a ocupat-o la 4 august, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2004).

Întrunit la 15/28 noiembrie, Congresul general al Bucovinei a votat în unanimitate ''Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României''.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost convocată o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria, în care au fost aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 de reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale, reprezentanţi ai românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. Cei 1.228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia şi au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Acesta a trimis o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, a înmânat declaraţia de la Alba Iulia regelui Ferdinand I. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancţionare a unirii, totodată, şi a Bucovinei şi Basarabiei.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI / AGERPRES

În ziua în care, la Alba Iulia, Transilvania se unea cu România, desăvârşindu-se astfel statul naţional unitar român, regele Ferdinand şi regina Maria se reîntorceau în Capitală, alături de armata română, după doi ani petrecuţi în refugiu la Iaşi. În primăvara anului 1919, regele împreună cu regina Maria, au vizitat mai multe oraşe din Transilvania. În mai 1920, regele s-a aflat în Bucovina, mergând la Suceava, Putna şi Cernăuţi. A participat, la 24 octombrie 1930, la inaugurarea Universităţii româneşti din Cernăuţi. Regele Ferdinand a vizitat Basarabia, întâlnindu-se şi discutând, la Chişinău, cu fruntaşi politici şi oameni de cultură.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI / AGERPRES

Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut înfăptuirea unităţii statale naţionale - unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.

La 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, avea loc ceremonia încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria. Coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI / AGERPRES

În plan intern, regele Ferdinand I a sprijinit iniţiativele ce au determinat schimbări importante în structura economică, social-politică şi culturală a României: reforma electorală, bazată pe votul universal (pentru bărbaţi), reforma agrară (promisă de rege, pe front, în 1917, ca un act de justiţie socială, dar şi ca o recunoaştere a contribuţiei ţăranilor în haine ostăşeşti la războiul de întregire naţională). Totodată, a fost promulgată o nouă Constituţie (28 martie 1923), prin care s-a asigurat temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari. A avut, de asemenea, o contribuţie importantă la dezvoltarea cultural-ştiinţifică a ţării, potrivit volumului ''Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României'' (Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, 2011).

Suveranul s-a confruntat cu o gravă criză dinastică provocată de principele Carol, care în trei rânduri (1918, 1919, 1925) a renunţat la drepturile şi prerogativele ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor la Tronul României. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În tot acest timp, sănătatea regelui Ferdinand s-a deteriorat continuu. La 27 mai 1927, suveranul a plecat din Bucureşti şi s-a retras la vila sa de la Scroviştea. A murit la 20 iulie 1927, la Sinaia şi a fost înmormântat la Curtea de Argeş, alături de regele Carol I şi de regina Elisabeta. În aceeaşi zi, nepotul său, principele Mihai (în vârstă de şase ani) a devenit rege al României, atribuţiile sale fiind exercitate de Regenţa stabilită la 4 ianuarie 1926. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea, editor online: Alexandru Cojocaru)