Timp de jumătate de secol, Agenția Spațială Europeană (ESA) deschide Europa spre spațiul cosmic. La 30 mai 1975, Convenția ESA, actul de naștere al agenției, a fost semnată de 10 state, iar până în prezent s-a extins la 23 de state membre, 2 state membru asociat și un stat cu care cooperează, conform site-ului ESA.

Acest an aniversar oferă oportunitatea de a reflecta atât asupra realizărilor cât și asupra perspectivelor.

ESA s-a născut dintr-o serie de conferințe interguvernamentale desfășurate între anii 1970 și 1975.

Primele mișcări în direcția viitoarei agenții spațiale au început însă mai devreme. În contextul perioadei de apogeu a Războiului Rece, capacitatea de a pune un satelit pe orbită avea puternice implicații geopolitice. La 4 octombrie 1957 întreaga planetă a aflat că URSS a reușit să trimită pe orbita terestră un satelit, Sputnik 1. Această reușită majoră, de pionierat, a programului spațial sovietic, a fost primită cu groază de publicul american. Raționamentul era că o putere care poate pune sateliți pe orbita terestră poate construi și rachete balistice intercontinentale.

John F. Kennedy Jr., candidatul democrat la alegerile prezidențiale din SUA din 1960, a câștigat voturile americanilor și pentru că a învinovățit administrația republicană anterioară că a permis ca URSS să dispună de mai multe rachete decât SUA. Istoria spune că în acea perioadă nu exista un dezechilibru major între cele două superputeri în ceea ce privește arsenalul balistic, dar cu toate acestea, odată ajuns la Casa Albă, Kennedy a mărit numărul de rachete balistice intercontinentale ale SUA.

Apoi, în 1961 URSS dă o nouă lovitură de imagine, cu o altă misiune incredibilă și o altă reușită de pionierat. La 12 aprilie 1961 Iuri Gagarin a devenit primul om care a ajuns în spațiul cosmic, la bordul capsulei Vostok 3KA, și a realizat o orbită completă a Pământului în 108 minute.

În acest context geopolitic, președintele american John F. Kennedy Jr. a făcut celebra declarație din 1963 prin care a anunțat că Washingtonul are drept obiectiv aselenizarea, obiectiv ce a fost atins în doar 6 ani mai târziu.

Pentru națiunile europene însă, cursa spațială și cursa înarmărilor nu reprezentau proiecte realiste, ce puteau fi urmate. În schimb, guvernele occidentale au început să fie din ce în ce mai interesate de accesul în spațiul cosmic. La începutul anilor 1960 a fost înființată o organizație precursoare pentru ESA ce avea ca obiectiv construcția de rachete de lansare - European Launcher Development Organisation (ELDO). Obiectivul ELDO era să construiască o rachetă capabilă să trimită pe orbită sateliți europeni. Această rachetă cu trei trepte avea să primească numele Europa și au existat 10 lansări sub finanțarea ELDO, organizație din care făceau parte Belgia, Marea Britanie, Franța, RF Germană, Italia și Olanda. Australia a fost membru asociat al organizației. Doar 4 dintre aceste lansări au fost reușite.

În paralel, în 1964, s-a format un alt precursor al ESA, de această dată o organizație ce-și propunea cercetarea științifică a spațiului cosmic, European Space Research Organisation, ESRO. Preluând modelul de funcționare al Organizației Europene pentru Cercetare Nucleară (CERN), ESRO avea obiectivul asumat de a facilita cercetarea științifică europeană în spațiu.

În afara coagulării acestor organizații europene cu ambiții spațiale, unele state de pe Bătrânul Continent au profitat și de oferta americană de a coopera cu NASA, și ea pe atunci proaspăt înființată, pentru a desfășura experimente științifice în spațiu. Italia și Marea Britanie au acceptat imediat oferta americană, iar până la jumătate anilor 1960 erau deja mai multe state europene care colaborau în cadrul programului spațial american.

Până la sfârșitul anilor 1960 devenise evident în cancelariile din vestul Europei că ambițiile spațiale europene nu trebuie să se limiteze la construcția de lansatoare și la desfășurarea de experimente științifice. Spațiul orbital devenise important pentru aplicații și servicii cu potențial economic semnificativ, așa cum sunt telecomunicațiile și monitorizarea meteorologică.

În 1970, după eșecuri repetate ale lansatorului Europa, Italia și Marea Britanie s-au retras din ELDO, organizație ce avea să se dizolve în 1975 și să fie înlocuită cu ESA.

Președintele american Richard Nixon trasează direcția NASA post-Apollo și, în cadrul unor eforturi de a calma tensiunile acumulate în ani de război rece între SUA și URSS, pornește o campanie de îmbunătățire a relațiilor dintre Washington și Moscova. Ilustrativă pentru această îmbunătățire a relațiilor dintre cele două superputeri a fost misiunea comună de andocare în spațiu Apollo-Soiuz (iulie 1975), în care astronauții americani au dat mâna în spațiu cu cosmonauții ruși și au desfășurat un program de experimente împreună. Această misiune i-a prezentat pe astronauți și cosmonauți deopotrivă într-o lumină diferită și a popularizat ideea că exploratorii spațiului trebuie să lucreze împreună, fie că sunt din estul sau din vestul 'Cortinei de Fier', pentru beneficiul întregii omeniri.

În acest context, țările vest-europene, confruntate cu problema fiabilității lansatoarelor, doresc să-și construiască și să-și trimită în spațiu proprii sateliți meteorologici și de telecomunicații dar și militari.

În cele din urmă devenise clar și că ESRO, organizația europeană de cercetări spațiale devenise limitată. Știința care se făcea acolo în anii '70 era în cea mai mare parte limitată la două domenii: fizica solară terestră și astrofizica energiilor înalte. Oamenii de știință vest-europeni doreau să se implice în noi domenii din astronomie și științe planetare.

Acesta era contextul geopolitic și științific în care a luat naștere Agenția Spațială Europeană în urmă cu 50 de ani.AGERPRES/(AS - editor: Codruț Bălu, editor: Mariana Ionescu, editor online: Ady Ivaşcu)

Citeşte şi:

ESA50/ Agenția Spațială Europeană sărbătorește 50 de ani de la înființare - primele misiuni

ESA50/ România, de 14 ani stat membru al Agenției Spațiale Europene

ESA50/ Agenția Spațială Europeană, în fața unei noi ere în domeniul spațial