Ferdinand I a devenit rege al României la 28 septembrie/ 11 octombrie 1914 şi a domnit timp de 13 ani, până în ziua morţii, 20 iulie 1927. A devenit moştenitor al tronului României, calitate pe care a dobândit-o după ce unchiul său, regele Carol I, a rămas fără urmaşi. În 1914, la moartea acestuia, principele moştenitor Ferdinand a preluat Coroana într-un context internaţional extrem de tensionat prilejuit de izbucnirea Primului Război Mondial la 15/28 iulie 1914 şi de proclamarea neutralităţii României în cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914. După doi ani de neutralitate, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari. De numele său, se leagă etape importante ce au vizat modernizarea ţării de la începutul secolului XX, precum reforma agrară şi electorală sau Constituţia de la 1923. Ferdinand I a fost încoronat rege al României Mari în 1922, la Alba Iulia, potrivit https://casamajestatiisale.ro/ şi https://www.romaniaregala.ro/.

Al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antonia de Braganza, infanta Portugaliei, şi nepot al regelui Carol I (domnitor 1866-1881; rege al României 1881-1914), Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la 12/24 august 1865, la castelul Sigmaringen, în Germania. A urmat liceul la Düseldorf şi a făcut pregătirea militară la Şcoala militară din Kassel (1885). A studiat la universităţile din Tübingen şi Leipzig (1887), unde a audiat cursuri de istorie, drept roman, finanţe, economie politică, statistică, filosofie etc. A parcurs toate treptele ierarhiei militare: sublocotenent (1886, în garda prusiană din Potsdam), locotenent (1889), maior (1892), locotenent-colonel (1895), general de brigadă (1898), general de divizie (1904), general de corp de armată (1911) şi mareşal (1918). A fost inspector general al cavaleriei. A comandat, în calitate de generalisim, armata română în timpul campaniei în cel de-al Doilea Război Balcanic (iunie-august 1913), se menţionează în lucrarea "Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României" (Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, 2011).

Principele Ferdinand a vizitat pentru prima dată România în 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I. În baza prevederilor "Actului de familie" din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României, principele Leopold (fratele lui Carol) renunţând la prerogativele de moştenitor al tronului României în 1880. Ferdinand a fost declarat oficial moştenitor al tronului României, la 18 martie 1889, fiindu-i conferit şi titlul de Alteţă Regală Principe de România. S-a stabilit definitiv în ţara noastră în luna aprilie 1889, şi sub supravegherea strictă a regelui Carol I, a început să ia lecţii de limba română, istorie, geografie şi de pregătire militară.

Carol I, Ferdinand principe moştenitor şi generalul Erachie Arion.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la castelul Sigmaringen, cu Maria Alexandra Victoria (1875-1938), principesă de Marea Britanie şi Irlanda, fiica lui Alfred I, duce de Edinburgh şi de Saxa-Coburg-Gotha (al doilea fiu al reginei Victoria) şi a Mariei Aleksandrovna, mare ducesă a Rusiei (unica fiică a ţarului Aleksandru II al Rusiei). Perechea moştenitoare a tronului României a sosit la Bucureşti, la 23 ianuarie 1893. Au avut şase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Maria (1899-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1908-1991) şi Mircea (1912-1916), toţi botezaţi în religia ortodoxă. Acest fapt i-a atras principelui Ferdinand excomunicarea din rândul Bisericii Catolice.

După moartea subită a regelui Carol la 27 septembrie/10 octombrie 1914, a doua zi, principele moştenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare şi a Mitropolitului primat. Principele Ferdinand a devenit rege într-un moment politic dificil, în care urma a se decide intrarea României în război. Ferdinand I, având de ales între ţara sa natală, Germania, şi alianţa anglo-franco-rusă, declara în primele zile de domnie: "Eu sunt un rege constituţional. Prin urmare, dacă ţara crede că interesele ei îi dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine veţi găsi vreo piedică la realizarea idealului ei naţional...". Astfel, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari. Urmare a acestei decizii, Ferdinand I a fost renegat de familia sa din Germania, la castelul Hohenzollern fiind arborat un steag negru în semn de doliu. Totodată, împăratul Wilhelm II al Germaniei, capul familiei de Hohenzollern, i-a retras ordinul casei sale, gradele, decoraţiile şi onorurile pe care i le acordase. ("Dicţionar biografic de istorie a României", Ed. Meronia, 2008).

Vizita pe front a regelui Ferdinad împreună cu regina Maria la 10 mai 1917.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

Armata română a început operaţiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei în noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916, înregistrând în faza iniţială unele succese, urmate apoi de un şir de înfrângeri: dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), spargerea frontului pe Jiu (octombrie 1916) şi pierderea bătăliei pentru apărarea oraşului Bucureşti (noiembrie 1916). Au fost înregistrate pierderi grele în efective şi materiale de război, iar două treimi din teritoriul ţării (cca 100.000 km pătraţi) au fost ocupate de inamic. Armata s-a retras pe un nou aliniament fortificat Râmnicu Sărat - Viziru - fluviul Dunărea.

La 12 noiembrie, familia regală, şi la 20 noiembrie, guvernul, au părăsit Bucureştiul, mutându-se la Iaşi. În astfel de împrejurări dramatice, agravate şi de izbucnirea epidemiei de tifos exantematic şi febră tifoidă, a fost convocată o sesiune a Parlamentului (9 dec.1916-10 iul.1917) la care, în Mesajul prezentat, regele Ferdinand I, a argumentat încă o dată hotărârea de a intra în război alături de Antantă. În acei ani de refugiu la Iaşi, regele, în calitatea sa de "cap al oştirii" a contribuit la reorganizarea, refacerea, dotarea şi instruirea armatei române, în raport cu cerinţele războiului, luând parte la analiza şi aprobarea planurilor militare.

După victoriile din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, când armata română a reuşit să oprească înaintarea feldmareşalului Mackensen, la sfârşitul aceluiaşi an, situaţia militară de pe Frontul de Est devenise extrem de gravă, ca urmare a încheierii de către guvernul bolşevic de la Petrograd a armistiţiului de la Brest-Litovsk (22 nov.1917) cu Puterile Centrale. În aceste condiţii, România a rămas singură să facă faţă presiunii forţelor armate ale Puterilor Centrale pe Frontul Oriental, fără nicio legătură cu Aliaţii, fiind obligată să încheie cu Puterile Centrale armistiţiul de la Focşani (26 nov. 1917). Denunţarea (17 febr.1918) de către Puterile Centrale a armistiţiului cu România, în vederea determinării guvernului român să încheie tratatul de pace, a fost urmată de semnarea Tratatului preliminar de la Buftea (20 febr.) şi apoi Pacea separată de Bucureşti (24 apr. 1918). Condiţiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul şi o parte a judeţului Constanţa anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpaţi, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 kmp), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ş.a. (prin convenţii economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odesa ş.a, aminteşte volumul menţionat mai sus. Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, iar România era lipsită de iniţiativă militară şi diplomatică.

Regele Ferdinand a refuzat să sancţioneze tratatul, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, care însă nu a mai putut fi aplicat, în urma victoriilor Aliaţilor pe Frontul Apusean şi în Macedonia. Cu Germania înfrântă, tratatul a fost anulat, iar România a reintrat în Alianţă (28 octombrie 1918) declarând din nou război Puterilor Centrale, trupele române intrând simultan în teritoriile româneşti ocupate. În noiembrie 1918, odată cu retragerea trupelor inamice din Bucureşti, regele Ferdinand şi regina Maria s-au întors în Capitală, alături de armata română. ("Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României", Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, 2011)

Intrarea in Bucureşti a regelui Ferdinand şi a reginei Maria în decembrie 1918.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

În ziua în care suveranii României se întorceau în capitala ţării, Marea Adunare Naţională întrunită la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba-Iulia hotăra în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, desăvârşindu-se astfel statul naţional unitar român, după ce, în acelaşi an, se uniseră cu România, Basarabia la 27 martie/9 aprilie 1918 şi Bucovina la 15/28 noiembrie 1918. Prin decretul din 11/24 decembrie 1918, a fost ratificată unirea Transilvaniei cu România, iar cei trei reprezentanţi ai acesteia (Vasile Goldiş, Şt. Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod) au intrat în componenţa guvernului ţării. De asemenea, la 18/31 decembrie regele a semnat decretul privind unirea Bucovinei cu România şi pe cel de numire a lui Ion Nistor şi Iancu Flondor ca miniştri de stat în guvernul român. Astfel, guvernul Ion I.C. Brătianu devenea cel dintâi executiv al României care cuprindea în rândurile sale reprezentanţi din vechiul Regat şi din cele trei provincii unite în 1918.

Vizita regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Cămpeni, 28 mai 1919; inaugurarea podului.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

În prima jumătate a anului 1919 dar şi în anii care au urmat, regele a întreprins împreună cu regina Maria, o serie de vizite în provinciile istorice unite cu ţara-mamă. Astfel, au vizitat oraşele din Transilvania (22 mai-1 iunie 1919), Bucovina (16-19 mai 1920), Basarabia (20-25 mai 1920) şi Banat (noiembrie 1923). ("Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I", vol. II, Ioan Scurtu, 2004).

Vizita regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Oradea, 21-23 mai 1919; mulţimea salutând familia regală.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârşirea unităţii statale naţionale - unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Totodată, Tratatul de la Versailles a permis şi o nouă rezolvare a Statului Dunării, ţara noastră fiind foarte activă în a determina reconstituirea Comisiei Europene a Dunării pentru Gurile Dunării. Comisia a fost reconstituită la 23 iulie 1921 la Paris, fiind compusă din România, Franţa, Anglia şi Italia, cu competenţă pentru partea maritimă a fluviului. A fost creată şi o nouă comisie pentru zona fluvială a Dunării, în care intrau toate statele riverane şi care a înlocuit Comisia Interaliată a Dunării.

Tensiunile politice din perioada de după Marea Unire, precum şi contextul internaţional, ce viza, în primul rând, semnarea tratatelor de pace şi confirmarea noilor graniţe ale României, au făcut ca trecerea la pregătirea practică a actului Încoronării să întârzie aproximativ un an şi jumătate. Primii paşi în această direcţie au fost făcuţi în timpul guvernului condus de generalul Alexandru Averescu (13 mart 1920-13 dec.1921), fiind constituită o Comisie de încoronare, alcătuită din generalul Constantin Coandă (preşedintele Senatului), mitropolitul Miron Cristea, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga ş.a. La 20 noiembrie 1920, comisia a stabilit ca festivităţile să se desfăşoare atât la Alba Iulia, cât şi la Bucureşti. De asemenea, s-a decis construirea Catedralei Încoronării.

După ce a câştigat alegerile pentru Adunarea Naţională Constituantă, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (19 ian.1922-27 mart.1926) a readus în discuţie problema Încoronării. La 24 august 1922, a avut loc la Sinaia o întâlnire între regele Ferdinand şi Ion I.C. Brătianu în cursul căreia s-a convenit ca serbările Încoronării să se desfăşoare în toamna acelui an. Din punct de vedere organizatoric, dar şi material, efortul depus pentru realizarea acestui important eveniment a fost considerabil. În prim plan s-a aflat construcţia Catedralei Încoronării cu toate anexele sale. Aceasta a fost ridicată după planurile arhitectului Victor G. Ştefănescu şi a fost pictată în interior de Costin Petrescu şi Pierre Bellet. A fost sfinţită în ziua de 8 octombrie 1922.

Încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, 15 octombrie 1922.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

A fost redactat "Documentul Încoronării" şi a fost difuzată "Proclamaţia Majestăţii Sale Regele către popor" (ambele cu data de 15 octombrie 1922), în care, între altele, regele afirma: "Punând pe capul meu, în această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfele lor, au asigurat unitatea naţională; şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa pân la Nistru şi până la Mare", conform volumului "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I" (vol. II, Ioan Scurtu, 2004).

Ceremonia încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh. S-a intonat Imnul Regal, după care momentul a fost marcat cu urale şi 101 salve de tun. A avut loc, apoi, pe platoul din faţa catedralei, defilarea trupelor. Regele a primit defilarea călare, înconjurat de ofiţeri români şi ai misiunilor Aliate, prezente la acest moment istoric.

Încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, 15 octombrie 1922.

Foto: (c)  ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

A doua zi, 16 octombrie 1922, festivităţile s-au desfăşurat la Bucureşti, capitala României. S-a trecut pe sub Arcul de Triumf, a urmat Te Deum-ul de la Mitropolie şi, apoi, defilarea prin Piaţa Universităţii, în faţa statuii lui Mihai Viteazul. Seara, la Cercul Militar, regele a oferit o masă la care au participat oficialităţi române, precum şi delegaţii din mai multe ţări, precum Franţa, Italia, Spania, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia. S-au remarcat, între oaspeţi, mareşalul Foch, comandantul armatei franceze în timpul Primului Război Mondial, şi generalul Berthelot, şeful Misiunii militare franceze în România (1916-1918).

În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, numit în documentele vremii "întregitorul ţării de la Nistru până la Tisa şi rege al tuturor românilor", dar şi "cel Leal", România a cunoscut o serie de progrese pe toate planurile: politic, economic, cultural.

O primă reformă importantă a fost cea agrară, votată definitiv în 1921, care a pus capăt marii proprietăţi şi a afectat marii moşieri. Marea proprietate a fost limitată la 100 ha, surplusul fiind distribuit ţăranilor, în loturi de 5-7 ha, în schimbul unei despăgubiri. Marea proprietate trece de la 48% din suprafaţă la 24%, în vreme ce mica proprietate ajunge dominantă (67,7%), potrivit volumului "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007).

La 26-27 martie 1923, Parlamentul României a votat Constituţia României Mari, promulgată prin decret la 28 martie şi publicată la 29 martie. Constituţia era, prin prevederile sale, profund democratice, un act fundamental care asigura posibilitatea dezvoltării statului naţional unitar român. Încă din primul său articol, Constituţia consacra istoricele hotărâri de Unire a Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei din 1918 şi definea statul român ca fiind "naţional, unitar şi indivizibil". Se legifera dreptul de vot universal pentru toţi bărbaţii de peste 21 de ani. Actul fundamental statua egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea presei, a întrunirilor, libertatea de asociere, dreptul la muncă, la învăţătură, drepturi egale pentru minorităţile naţionale.

În temeiul Constituţiei din 1923 au fost adoptate legile de unificare, între care cele privind învăţământul primar (iunie 1924), organizarea armatei (iunie 1924), unificarea administrativă (iulie 1925). Regele Ferdinand s-a implicat în acest proces prin trimiterea mesajului său la fiecare proiect de lege pentru a fi dezbătut în Parlament şi prin promulgarea legilor adoptate. S-a arătat preocupat de domeniul relaţiilor internaţionale, însă nu a fost la fel de implicat ca predecesorul său, Carol I. A efectuat vizite la nivel de stat, care au avut mai mult un caracter protocolar, în Iugoslavia (iunie 1922, octombrie 1923), Polonia (iunie 1923), Franţa (aprilie 1924), Elveţia (mai 1924) - prilej cu care s-a adresat Consiliului Societăţii Naţiunilor, Belgia (mai 1924), Marea Britanie (mai 1924), consemnează "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I" (vol. II, Ioan Scurtu, 2004).

Monumentul regelui României Ferdinand I (1914 - 1927).

Foto: (c)  SORIN LUPSA/AGERPRES FOTO

În timpul domniei sale, suveranul a avut de înfruntat o criza dinastică provocată de principele Carol. Acesta a renunţat de trei ori - în 1918, 1919 şi în 1925 - la drepturile şi prerogativele ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor la Tronul României. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai, fiul principelui Carol şi al Elenei, era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa era compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Regele Ferdinand I a murit în dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, la orele 2,15, la castelul Pelişor din Sinaia (unde se retrăsese din 27 mai), potrivit comunicatului oficial. De la Sinaia, corpul neînsufleţit al lui Ferdinand a fost adus în Bucureşti şi depus la Palatul Cotroceni (22 şi 23 iulie) pentru organizarea funeraliilor. În aceeaşi zi, nepotul său principele Mihai (în vârstă de şase ani) a devenit rege al României, până la majorat atribuţiile sale fiind exercitate de Regenţa stabilită la 4 ianuarie 1926. În dimineaţa zilei de 23 iulie, sicriul a fost urcat într-un tren special cu destinaţia Curtea de Argeş, unde a avut loc slujba religioasă. Ferdinand I a fost înmormântat în biserica mănăstirii, alături de înaintaşul său Carol I şi regina Elisabeta. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactori Arhiva Foto: Mihaela Tufega, Elena Bălan, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Andreea Preda)

* Explicaţie foto din deschidere: Încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, 15 octombrie 1922; în spate Carol principele moştenitor şi Elena principesa moştenitoare.