Fizicianul Dragomir Hurmuzescu s-a născut la 13 martie 1865, la Bucureşti. A urmat studiile liceale, apoi şi pe cele universitare - Facultatea de Ştiinţe, Secţia fizico-matematice - la Bucureşti.

Şi-a continuat pregătirea la Paris, unde şi-a luat licenţa în fizică în 1890. A lucrat în laboratorul de cercetări al renumitului profesor Gabriel Lippmann, iar din această perioadă datează importantele sale descoperiri practice, de folosinţă imediată: dielectrina (izolator dintr-un amestec de sulf şi parafină) şi dinamul cu voltaj mare (cunoscut sub numele de ''Electroscopul Hurmuzescu''), după cum se arată în dicţionarul ''Membrii Academiei Române (1866-2003)'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

În 1896 şi-a luat doctoratul în fizică, cu teza ''Asupra unei noi determinări a raportului dintre unităţile electrostatice şi cele electromagnetice''. Revenit în ţară, a fost numit conferenţiar la Catedra de fizică-matematică de la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, iar în 1897 a devenit profesor suplinitor la Catedra de Gravitate, Căldură şi Electricitate, recent înfiinţată la Iaşi, tot în cadrul Facultăţii de Ştiinţe.

A pus bazele primului laborator de electricitate din România, transformat apoi în Şcoala de Electricitate de pe lângă Universitatea din Iaşi - prima şcoală de fizică experimentală, care îl consacră pe Dragomir Hurmuzescu drept fondator al învăţământului electrotehnic din România. A fost preocupat şi de cercetările privind radioactivitatea petrolului şi a apelor minerale din România, sau perfecţionarea galvanometrelor.

''A fost ctitor al radiofoniei româneşti. El repetă şi realizează la Iaşi, în 1901, experimentele de comunicaţie prin radio ale lui Guglielmo Marconi, Alexandru Popov şi ale altora, din perioada 1895-1901'', menţionează şi site-ul Facultăţii de Fizică din cadrul Universităţii ''Al.I. Cuza'' din Iaşi, http://www.phys.uaic.ro.

În 1913 s-a transferat la Bucureşti. A organizat, pe lângă Universitatea din Bucureşti, un Institut Electrotehnic după modelul celui ieşean. În cadrul acestuia a înfiinţat, în 1926, primul post de radiodifuziune din România şi a făcut primele încercări de transmisie prin telegrafie fără fir.

La iniţiativa specialiştilor Institutului Electrotehnic a luat fiinţă, în 1924, Asociaţia ''Prietenii Radiotelefoniei'', al cărei preşedinte a fost ales Dragomir Hurmuzescu. În 1922, sub conducerea acestuia, a început să funcţioneze Societatea Română de Radiodifuziune.

Dragomir Hurmuzescu a efectuat şi cercetări asupra proprietăţilor razelor Röntgen, a modificărilor mecanice, fizice şi chimice ale corpurilor prin magnetizare. Dintre numeroasele lucrări, studii şi articole, pe care le-a întocmit singur sau în colaborare, amintim: ''Dielectrina, un nou tip de electroscop Hurmuzescu'' (1894), ''Force électromotrice'' (1895), ''Sur un dynamo de laboratoire a haut potentiel'' (1896), ''Căldură şi electricitate'' (1900), ''Telegrafia fără sârmă'' (1902), ''Radioactivitatea petrolurilor române'' (1907), ''Radioactivitatea apelor minerale din România'' (1909), ''Electricitate generală şi aplicată'' (1934) ş.a..

Între 1904-1907 a fost secretar general la Ministerul Instrucţiunii Publice, concepând un vast program de perfecţionare a învăţământului ştiinţific în şcolile secundare.

''Universitatea din Iaşi îi datorează o parte din gloria ei, fizica îi datorează o serie de descoperiri clasice - aşa îl caracterizează pe fizicianul Hurmuzescu un alt mare fizician, savantul Ştefan Procopiu'', mai aminteşte site-ul http://www.phys.uaic.ro.

Dragomir Hurmuzescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române la 21 mai 1916 (repus în drepturi la 3 iulie 1990). A murit la 31 mai 1954, la Bucureşti. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Adrian Dădârlat)