În 1941, la sfârşitul lunii iunie, a avut loc cel mai mare masacru de pe teritoriul României în epoca modernă. Pogromul de la Iaşi, petrecut la puţin timp după intrarea României, alături de Germania hitleristă, în războiul împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941), a schimbat brutal profilul demografic, social, economic şi cultural al Iaşiului, după cum evidenţiază pagina Pogromul de la Iaşi.

Iancu Zuckerman, unul dintre puţinii supravieţuitori încă în viaţă, povesteşte cum a trăit acele momente, încă atât de vii în memoria sa: "Am rămas foarte neplăcut impresionat de ce s-a întâmplat în acea săptămână... De la o viaţă paşnică, de întrajutorare cu vecinii noştri, să ajungem la ceea ce s-a numit Pogromul de la Iaşi''.

AGERPRES: Încercăm să conturăm o poveste de viaţă marcată de această pagină neagră din istoria României. V-aţi născut, în 1922, la Iaşi. Populaţia de evrei însuma aproximativ o jumătate din populaţia totală.
Iancu Zuckerman: Exact.

AGERPRES: Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Iancu Zuckerman: M-am născut la Iaşi în 1922, desigur, numele îl cunoaşteţi: Iancu Zuckerman (n.r. Ţucărman, în documentele de identitate), într-un oraş deosebit de frumos prin construcţia lui, interesant prin tot ce se întâmpla în oraş. Din punct de vedere al relaţiilor interumane între noi şi neevrei, erau nişte relaţii, în general, normale. Spun "în general normale", pentru că Iaşiul, pe lângă frumuseţile de care am amintit, a fost şi un leagăn al legionarismului, un leagăn al cuzismului, care a impregnat într-o anumită pătură a populaţiei resentimente faţă de evrei, deşi, în general, majoritatea nu erau oameni prea avuţi, atât evreii, cât şi neevreii. Deci exista o colaborare şi o viaţă îndeajuns de plăcută, care nu a depăşit anumite relaţii normale, în afara unor pusee, uneori de la om la om sau, câteodată, anumite formaţiuni, în special de studenţi, se manifestau cu ură în cartierele evreieşti, spărgând geamurile. Ţin să subliniez că nu aceasta a fost trăsătura generală în relaţiile interumane în Iaşi.

AGERPRES: În perioada aceea, între Războaie, era un climat paşnic.
Iancu Zuckerman: Tot ce declar acum şi ce spun se referă la perioada dintre cele două Războaie Mondiale. Începând cu anii 1930-1932, de altfel aceasta fiind şi perioada în care s-au evidenţiat mai mult aceste pusee de ură şi de antisemitism.

AGERPRES: Sunteţi dintr-o familie în care ambii părinţi erau evrei?
Iancu Zuckerman: Da, părinţii evrei. Tata, un om credincios, cu o muncă onorifică. Cum ar fi un dascăl de biserică, el era un manager de sinagogi, depunea o muncă neplătită. Un om cu credinţă în Dumnezeu, nu un fanatic. Am primit o educaţie cum se întâmpla în familiile de evrei, când copiii, de la 4-5 ani, erau supuşi unui fel de "calvar", pentru vârsta lor, în sensul că li se lua un profesor, care îi învăţa buchiile ebraice. De atunci, puteau să citească de la dreapta la stânga în ebraică, începeau să cunoască Biblia, pe măsură ce treceau anii. Deci, am trăit într-o casă cu o educaţie religioasă, dar în acelaşi timp şi cu intenţia de a-mi forma o paletă mai largă de cultură. De la vârsta de 6 ani au văzut la mine anumite înclinaţii spre muzică, mi-au luat un profesor de vioară şi din aproape în aproape am ajuns melomanul de astăzi, care se ocupă în mod onorific în a descoperi talente muzicale şi în multe probleme legate de muzică şi nu numai.

AGERPRES: Muzica a continuat să fie un fir al vieţii dumneavoastră?
Iancu Zuckerman: Da, muzica, pentru că am avut norocul de a avea o soră cu cinci ani mai mare care studia vioara şi de la vârsta de 7-8 ani mă lua cu ea în fiecare duminică la Iaşi, la Teatrul Naţional, unde aveau loc concertele Filarmonicii. În acelaşi timp, cu o măsură foarte bine pusă la punct...în sensul că înainte de orice concert, un profesor, un muzicolog, explica auditoriului detaliile despre program, compozitori, interpreţi. Aşa că, de la vârsta de 7 ani, am reuşit să capăt o educaţie muzicală, care m-a ajutat până în ziua de azi.

AGERPRES: Cum aţi perceput sau aţi simţit contextul - "problema evreiască" - în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial?
Iancu Zuckerman: Noi am avut un magazin de metale feroase şi neferoase pe strada Sărăriei - Cucului, o zonă unde erau mulţi comercianţi evrei. Se întâmplau fenomene din acestea, în care în anumite duminici treceau studenţi sau grupuri de legionari şi spărgeau geamurile. Dar primul contact a fost cu un profesor, cred ca aveam 14 ani. Stăteam în faţa unei săli de sport, a trecut profesorul într-o pauză şi mi-a tras două palme şi mi-a spus: "Măi jidane, dă-te deoparte, că vreau să intru!". Acesta a fost primul contact care m-a bulversat, n-am înţeles pentru că până atunci nu mi se întâmplase aşa ceva, nu am fost jignit de nimeni. Cu elevii, începând din clasa întâi, aveam o relaţie deosebit de plăcută, ne întrajutoram. Chiar eu, fiind mai deschis la cap la matematică, ajutam prietenii. După acest lucru, s-a apropiat data de 22 iunie 1941... chiar când ne-am trezit, în ziua de 22 iunie, pe zidul magazinului nostru era afişul pe care scria clar: "Români, vă ordon: treceţi Prutul!", semnat de mareşalul Ion Antonescu. Timp de o săptămână de la acest trist eveniment, au început bombardamentele ruşilor. Şi noi am stat în această săptămână, în mare parte, în beciuri, ca să ne ferim de bombardament. După o săptămână, pe data de 29 iunie, dimineaţa, ne-am trezit la ora 8 cu bătăi în uşă. Ne-am speriat. "Jidani, ieşiţi afară!" Apelativul acesta jignitor nu îl mai auzisem...am ieşit crezând că totuşi este un avertisment, că se întâmplă iar un bombardament. Dar nu a fost acest lucru. Ne-au obligat să stăm cu spatele la un zid, să aşteptăm până au adunat toţi evreii din zona respectivă şi a început ceea ce s-a numit Pogromul de la Iaşi, pe data de 29 iunie. Şi de aici începe toată povestea care s-a declanşat în acea zi.

AGERPRES: Cum aţi perceput sau aţi simţit legislaţia antisemită de dinainte de 1941? Pentru că şi guvernul Goga şi guvernele din timpul dictaturii regale au avut o legislaţie antisemită.
Iancu Zuckerman: Am simţit lucrul acesta. În 1937, a guvernat vreo şapte luni Guvernul Goga-Cuza şi personal pot să spun că mă interesau toate lucrurile acestea. La vârsta de 14-15 ani, aveam un profesor de limba română - şi-i amintesc numele: Traian Gheorghiu - care era ţărănist, un profesor care s-a ocupat de noi în funcţie de modul în care se comporta fiecare elev. Eu m-am arătat foarte interesat de lecţiile lui, îi puneam câteodată întrebări, s-a apropiat foarte mult de mine. De la 14 ani am început cu beletristică, filosofie... am citit de la 14-15 ani marii filosofi, începând cu Descartes, Spinoza, Leibniz, Schopenhauer şi aşa mai departe. Aşa că aveam o cultură generală... Am rămas foarte neplăcut impresionat de ce s-a întâmplat în această săptămână... De la o viaţă paşnică, de întrajutorare cu vecinii noştri, să ajungem la ceea ce s-a numit Pogromul de la Iaşi.

AGERPRES: Aţi aflat ulterior care au fost dedesubturile, s-a organizat o instigare a populaţiei de români, a intervenit Armata? Ce s-a întâmplat de s-a declanşat această tragedie?
Iancu Zuckerman: Ceea ce s-a întâmplat şi ne-a bulversat, pentru că nu ne aşteptam la o asemenea evoluţie a urii împotriva noastră... Ne-am dat seama că din anul 1933, de când a venit Hitler la putere, a început o influenţă şi un început de luare a unor măsuri împotriva evreilor. Începutul a fost făcut de guvernul Goga-Cuza şi, după aceea, s-a ajuns până la guvernul antonescian din 6 septembrie 1941. După care ne-am dat seama, din aproape în aproape, că lucrurile încep să devieze spre un derapaj foarte puternic. În ceea ce mă priveşte, voi aminti de apropierea de profesorul de limba ebraică de care v-am spus, de la 5-6 ani. El nu vorbea prea bine româneşte şi vorbea idiş - o limbă foarte apropiată de limba germană. Şi eu n-am învăţat în decurs de ani de zile, cât l-am avut profesor, limba ebraică, cât am învăţat limba idiş. În 1939, mama, în urma unei naşteri foarte grele, în decursul câtorva ani s-a prăpădit. Tata a rămas cu trei copii, avea magazinul acesta de metale feroase şi neferoase, eu terminasem clasa a V-a la Liceul "Alexandru cel Bun", care se desfiinţează, şi urma să mă înscriu la alt liceu în clasa a VI-a. Observând situaţia în care tata era singurul care se ocupa de subzistenţa noastră, am considerat că la vârsta de 17 ani pot să-l ajut şi i-am spus că eu nu mă mai înscriu la liceu la cursuri de zi, ci din contră, fac în particular. M-am înscris la cel mai sever liceu - Liceul Naţional din Iaşi, care există şi astăzi. M-am pregătit foarte bine şi am dat examenele în vară, fiind convins că n-o să am nicio greutate în a merge mai departe. Am dat toate examenele: latină, matematică, română... şi când m-am uitat la rezultate, toate frumoase, numai Ţucărman Iancu corigent la limba germană. Am venit acasă foarte trist, tata a spus: "Ce se întâmplă?'' Zic: "Tată, nu ştiu ce se întâmplă, dar tocmai la limba germană, când colegii mei care s-au străduit foarte mult, pe mulţi i-am ajutat eu, au trecut şi eu sunt corigent''. Tata a căutat să mă liniştească: "Lasă că ai toată vara la dispoziţie''. "Sigur că am toată vara, pot să învăţ ca o poezie cartea." M-am pregătit pentru toamnă, am dat teză, am dat oralul, foarte bine, n-am avut niciun fel de restrângeri că s-ar putea să nu-l trec. Când m-am uitat, Ţucărman Iancu: repetent. Am ajuns acasă, i-am spus tatei. Zice: "Ai să repeţi anul." Şi atunci a fost o premoniţie a mea. I-am spus: "Tată, nori negri se abat asupra etniei noastre. Eu nu mă mai înscriu mai departe să învăţ. Dacă lucrurile se vor schimba, am speranţa că voi putea să dau anii care vor fi până atunci ca să ajung la normal, iar dacă nu, voi muri numai cu cinci clase de liceu.'' Iată că această premoniţie a avut un sfârşit bun pentru mine, pentru că am reuşit să fiu supravieţuitor dintr-un vagon în care am fost înghesuiţi 137 de evrei, din care am ieşit opt. Deci, premoniţia mea a avut un rezultat pozitiv.

AGERPRES: Cum aţi ajuns în acel vagon?
Iancu Zuckerman: După cum vă spuneam, la ora 8 şi jumătate, pe data de 29 am fost scoşi din case. După ce au fost adunaţi mulţi evrei din zona respectivă, am fost puşi în rânduri de câte 10-12 şi duşi spre o destinaţie necunoscută, nu ştiam ce o să se întâmple cu noi, un lagăr de muncă... mă rog, ce trecea prin mintea fiecăruia. La un moment dat, rândul nostru s-a oprit nu ştim pentru ce, eram aproape de trotuar, în dreapta mea era cumnatul meu, în stânga era tata. Am fost duşi cu mâinile ridicate, neştiind ce am făcut noi ca să fim puşi într-o asemenea situaţie. Aveam un ceas şi la un moment dat, când am staţionat, s-a apropiat de mine un plutonier major, mi-a tras două palme, mi-a scos ceasul de la mână şi mi-a spus: "Măi jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el". În momentul acela, toţi cei care au auzit acest lucru, şi-au dat seama că aceste vorbe spuse de un militar înseamnă că ceva foarte foarte grav se va întâmpla. Tatăl meu, despre care spuneam că era un om credincios, mi-a adresat următoarele cuvinte: "Iancule, fie acest ceas o jertfă pentru sufletul tău!''. Aceste cuvinte mi-au intrat în inimă, în suflet şi ele au constituit unul dintre pilonii care m-au făcut să am speranţa că până la urmă, nu răul cel mare se va întâmpla şi cu mine, deşi vedeam că ceva de natură pozitivă nu va putea fi.
 

Foto: (c) Radu TUŢĂ / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Aţi fost duşi în aceste vagoane. Vi s-a adus ceva la cunoştinţă?
Iancu Zuckerman: Am fost duşi spre destinaţia aceasta necunoscută cu mâinile ridicate, am trecut prin faţa Şcolii "Notre Dame de Sion", care era, pe vremea aceea, vizavi de Teatrul Naţional din Iaşi, în direcţia gării, să spun aşa. Şi vreau să vă spun că la etajul acestui liceu, la toate geamurile pe care le vedeam, fiind cu mâinile ridicate, se afla Armata nemţească, care era demult în Iaşi, cu aparate fotografice şi ne fotografia. Nu s-a tras de acolo, absolut nimic, şi noi am înaintat, când am aflat că intrăm în curtea Chesturii Iaşi. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost foarte grav. La intrare, era o poartă cu o lăţime de vreo 8-10 metri, iar pe o parte şi pe alta câte 5-6 poliţişti, soldaţi, cu cravaşe în mână. Cei mai mulţi dintre cei care intrau erau loviţi cu o putere extraordinară la ceafă, încât li se spărgea şi pielea, făceau 2-3 metri şi cădeau la pământ şi erau stivuiţi. Iar sângele care a curs s-a făcut ca un pârâu din curtea Chesturii. A doua zi s-au străduit foarte mult femeile care au fost puse să şteargă aceste urme. Iar în curtea Chesturii, am fost obligaţi imediat să ne întindem la pământ, unde am fost ţinuţi aşa de duminică până luni dimineaţă la ora 5, când am fost din nou încolonaţi iar spre o destinaţie necunoscută. Or, destinaţia respectivă... ne-am dat seama că am ajuns în faţa gării Iaşi, pe o platformă unde de obicei erau trăsurile cu cai, cu urme lăsate de caii care îşi făceau nevoile, şi am fost obligaţi din nou să ne întindem, fără să ştim ce o să se întâmple în continuare, iar cine nimerea asupra bălegarului, acolo trebuie să se întindă. Unele persoane care ieşeau spre oraş întrebau: "Ce-i cu oamenii ăştia?''. Am aflat din spuse că li se răspundea: "Păi, sunt jidani care au colaborat cu ruşii". Nişte acuzaţii care nu-şi aveau nicio bază reală. Foarte mulţi ocoleau ca să poată ajunge unde doreau, iar alţii au trecut pur şi simplu peste jidanii, evreii întinşi, ca şi cum ar fi trecut pe trotuar. În felul acesta, am fost băgaţi în vagoane de vite, după cum vă spuneam, în vagonul meu am intrat 137. Personal, nu ştiu al câtelea am intrat, pentru că un soldat român, ţin minte, cu un băţ lovea la fund şi număra. Eu când am intrat, nu ştiu câţi erau în vagon, dar după aceea, fiind atent la numărătoare, la 137 am auzit ordinul: "Închideţi vagonul!'' Aşa ştiu că am intrat 137 într-un vagon şi de asemenea mi-a fost mult mai uşor să număr când am coborât la Podu Iloaiei, după 8 ore. Am numărat 8.

AGERPRES: Aţi ieşit din vagonul în care eraţi opt supravieţuitori?
Iancu Zuckerman: Am fost îmbarcaţi în gara Iaşi 2.000 de evrei, în 20 de vagoane, în medie, câte 100 într-un vagon. Am ajuns la Podu Iloaiei supravieţuitori 800, deci în medie 40 de vagon. Dar în vagonul meu, când am intrat, ne-am dat seama că se afla un strat de bălegar proaspăt de vită de vreo 30 cm, deasupra căruia era presărat un strat de 2-3 cm de var nestins, care vă daţi seama ce temperatură dezvolta, în afară de faptul că era şi o zi foarte călduroasă. Şi în acelaşi timp...trec poate de la una alta: "Voi, evreii, aţi acuzat poporul român de ce vi s-a întâmplat". Un lucru total neadevărat. Nimeni dintre noi, dintre supravieţuitori, nu am acuzat poporul român. Am acuzat guvernarea antonesciană din perioada respectivă şi, personal, am spus: guvernarea antonesciană şi zeloşii. De ce am spus şi zeloşii?! Pentru că în vagoanele de vite sunt două obloane la extremităţi, care se deschid în interior. După ce a fost închis vagonul, am auzit un ceferist: "Jidani, închideţi oblonul!". Deci, totul era bine gândit, bine organizat, să închidem şi oblonul, să nu avem nici lumină, nici aer, nici nimic. Bineînţeles că nu am făcut acest lucru, dar ce face "zelosul'', care n-a primit un ordin? Au mai fost 1-2 vagoane cu care s-a procedat în felul acesta, dar nu s-a primit ordin ca şi obloanele să fie închise. Au venit cu leaţuri pe care le-au bătut la vagonul în care eram eu, unde între leaţuri era 1 cm, prin care mai intra o rază de lumină. Şi acum am înaintea ochilor şapca lui cu vipuşca roşie. Aşa că, ieşind din cele 20 de vagoane 800 de supravieţuitori din 2.000 câţi au fost introduşi, din vagonul nostru am ieşit 8. Şi asta din cauza zelosului, altfel poate ieşeam şi noi câţiva în plus. Dar legat de faptul că el a bătut aceste leaţuri cu cuiul, care a ajuns în interior, doresc să scot un evidenţă un fapt de care voi aminti mai târziu. În perioada de la declanşarea războiului, noi, când ieşeam şi ne adăposteam în beciuri, totdeauna eram îmbrăcaţi bine, pentru că era rece şi eu purtam un trenci. Când au bătut la uşă şi am auzit: "Măi jidani, ieşiţi din casă!", eu imediat mi-am luat trenciul, că nu ştiam ce o să se întâmple. Acest trenci l-am avut cu mine şi am reuşit să intru cu el şi în vagon. În vagon, ţinându-l pe mână am observat cuiul, deşi eram foarte înghesuiţi, dar eram aproape de acest leaţ bătut în oblon. Cuiul ăla a fost cuierul trenciului meu, pe care l-am atârnat şi, la ieşire din vagon, mi-am amintit...deşi din cauza temperaturii foarte mulţi s-au dezgolit aproape total, eu mi-am scos numai haina şi am rămas în pantaloni cu cămaşa sau maioul. Dar de trenci mi-am amintit şi l-am luat cu mine. Şi nu întâmplător vă spun acest lucru, pentru că în momentul în care s-a oprit trenul, lângă Gara Podu Iloaiei, pe un imaş pe care de obicei păşteau oile, cu foarte multe denivelări în care s-a adunat apa din ploile anterioare, era şi mâl. Însetaţi şi transpiraţi, unii dintre evrei s-au aruncat ca să se răcorească, alţii au şi înghiţit din apa aceea. Cei care au înghiţit apa, au rămas acolo, iar ceilalţi au ieşit înnoroiaţi. Au stropit foarte mult. Iancu Ţucărman, cu trenciul pe mână, după calvarul pe care l-a suferit, a căutat un loc în care obosit fiind, să se odihnească, şi nu cumva să puie trenciul care să se murdărească cu noroi. Până în ziua de azi mă obsedează acest comportament, căruia am căutat să-i dau o explicaţie. Explicaţia este foarte simplă: am fost educat de mic copil, de când am început să înţeleg acest lucru: "Iancule, aici pui pantofii, aici îţi pui haina, aici îţi pui cutare". Lucru care s-a impregnat şi consider că până în ziua de astăzi, ceea ce poate să ajute la un comportament normal al oamenilor este educaţia. Şi de aceea există maxima, proverbul: ''Omul ăsta are cei şapte ani de acasă sau nu-i are?''

AGERPRES: La Podu Iloaiei ce s-a întâmplat, ce a urmat?
Iancu Zuckerman: La Podu Iloaiei, înţelegerea între cei din conducerea trenului sau, mă rog... a fost dacă localnicii sunt dispuşi să primească iudeo-comunişti într-un lagăr. Conducerea comunităţii era anunţată să aştepte lumea în locul respectiv, unde urma să oprească trenul. Li s-a spus: "Avem un tren cu iudeo-comunişti, îi primiţi la voi?". În timp ce comunitatea din Podu Iloaiei s-a consultat şi a durat puţin, şeful trenului a dat drumul la primul tren, care a fost Iaşi - Călăraşi, drum care a durat şase sau şapte zile până a ajuns la destinaţie. Când a venit al doilea tren şi s-a spus acelaşi lucru, oamenii au spus: "Domnule, sunt fraţii noştri, ce o să se întâmple cu ei, se întâmplă cu noi. Suntem de acord". De acolo, am fost îndreptaţi spre sinagogi, ca prim popas de unde oamenii puteau să ne ia să ne găzduiască, că aşa a fost înţelegerea. Şi, duşi spre această destinaţie a sinagogilor, podiloienii au venit în întâmpinarea noastră, ca mulţi să ia rude din Iaşi, cunoscuţi, colegi ş.a.m.d. O rudă îndepărtată de-a mamei, tot de vârsta mea, aveam 19 ani atunci, a venit spre mine, s-a uitat şi zice: "Tu eşti, Iancu?''. Vreau să subliniez faptul că în vagon, cam unu, doi sau trei înnebuneau şi când s-a făcut loc, se rostogoleau ca la circ, cum se joacă copiii, se dau peste cap. Dacă te lovea cineva atunci, nu mureai din cauza lipsei de aer sau de apă, ci că te-a lovit cineva. Şi în gândul meu, fără să-mi explic, zic: "În vagon au fost nebuni, dar tu mă întrebi, când am fost colegi de an, dacă eu sunt Iancu?". Ăsta a fost un aspect. Al doilea, la sinagogă au venit în întâmpinarea noastră cu ceai, cu apă şi... bineînţeles că am primit şi eu o ceaşcă cu ceai. În momentul în care am încercat să înghit, m-am înecat, ceaiul a intrat pe căile respiratorii, nu pe căile normale şi timp de 10-15 minute, am tuşit şi n-am putut să respir şi m-am gândit: "Am scăpat din vagon, dar mor că am luat o înghiţitură". După ce mi-am revenit, ca o pisică, ca un căţel am reuşit să eliberez căile respiratorii. Când am ajuns la gazda respectivă, la ruda aceasta mai îndepărtată a mea, am intrat patru acolo. În casele evreieşti, de obicei era un dulap, deasupra căruia era o oglindă. Cum intrai în casă, vrând nevrând, te uitai în oglindă. Când am intrat, am văzut că se mişcă doi în stânga, unu în dreapta, dar se mai mişca cineva acolo. Cine e? Trebuie să vă spun că eu nu m-am recunoscut. Deşi din punct de vedere mintal, nu aveam probleme, când m-am uitat, buzele nu mi se atingeau, eram numai piele şi os, ochii mi-erau afundaţi în orbite, fără să-mi dau seama, motiv pentru care eram întrebat... dar nici eu nu m-am recunoscut. Acesta a fost rezultatul după opt ore de lipsă de apă, de deshidratare, ceea ce a condus la faptul că în vagon am avut 129 de morţi. Iar pe măsură ce aceştia îşi dădeau duhul, am fost nevoiţi să-i stivuim. Pe o parte şi pe alta, am lăsat un culoar şi am stat pe morţi aşa cum stau pe fotoliu, acum în faţa dumneavoastră, fără să conştientizăm acest lucru. În ceea ce mă priveşte, nu am fost deloc panicat, când începând cu 25 am început să număr, nu aveam ceasul ca să pot să cronometrez la cât timp, dar îmi dădeam seama că la 5 minute, mai cade unul, până când am văzut că am rămas 8. Atunci s-a deschis vagonul. Am auzit: "Deschideţi vagoanele!" şi m-am îndepărtat, pentru că am zis că dacă atâta timp, 8-9 ore, am fost lipsit de aer...M-am dat spre fundul vagonului, unde n-am stat decât un minut sau două, pentru că mi-a fost frică că au început să dea jos morţii. M-am gândit că îi dau jos şi închid din nou vagonul. Şi s-a întâmplat ceea ce v-am spus cu trenciul, după aceea cu băutul, am ajuns la gazdă şi după două zile a început munca obligatorie pentru evrei, care a durat până la 23 august '44, indiferent de locul unde te aflai.

AGERPRES: Unde aţi desfăşurat această muncă obligatorie?
Iancu Zuckerman: În Podu Iloaiei până la 24 noiembrie şi apoi în diferite locuri. Am avut norocul că nu am fost deplasat în afara oraşului Iaşi, dar perioadele de iarnă erau cele mai grele, când evreii erau scoşi la zăpadă şi toată iarna Iaşiul era acoperit de zăpadă, cu ger până la minus 20 de grade. Am făcut această muncă obligatorie până la 23 august 1944.

AGERPRES: Cu ce v-aţi întors la Iaşi?
Iancu Zuckerman: Aşa cum am fost scoşi din casă şi băgaţi în trenuri, în data de 24 noiembrie, pe la ora 8 când ne-a adunat că se făcea apelul, ne-a anunţat: "De-acum înainte, din oră în oră, puteţi să vă întoarceţi spre casă", fără niciun fel de alt anunţ sau altă explicaţie.

AGERPRES: Deci, v-aţi întors tot cu trenul?
Iancu Zuckerman: Tot cu trenul, dar eu am ajuns seara, după cum am fost organizaţi pe grupuri, era întuneric. Nu era lume pe stradă, era perioadă de război, deşi Armata Română înainta, dar foarte multă lume din Iaşi, în special neevrei, plecaseră la începutul Războiului. Când am ajuns acasă, tatălui şi surorilor nu le-a venit a crede. Şi s-a mai întâmplat ceva neplăcut pentru tata, în sensul că, în momentul în care am ajuns la sinagogă, nu ştim din ce motiv uman, ni s-au împărţit cărţi poştale, ca să putem scrie acasă. Şi eu am scris: "Dragii mei, nici nu vă puteţi închipui prin ce...'' şi aici m-am oprit, am rupt-o şi am aruncat-o la un coş. A observat nu ştiu cine şi a venit şi mi-a dat altă carte poştală. Şi am scris: "Dragii mei, vă fac cunoscut că am ajuns cu bine la Podu Iloaiei. Cu drag, Iancu". Dar ce s-a întâmplat, o carte poştală a scris şi cumnatul meu, care a ajuns şi el supravieţuitor. N-am aflat de el că e şi el în Podu Iloaiei, pentru că eram pe grupuri, eram 800. Cartea lui poştală a ajuns normal, a doua zi, şi cartea mea poştală nu. Tata, aflând ce s-a întâmplat, a considerat că, printre atâţia morţi, s-a aflat şi fiul lui şi cum e obiceiul la evrei, 30 de zile nu se bărbieresc. Şi-a lăsat barbă, a spus rugăciunea pe care o spune un evreu în fiecare zi când se prăpădeşte cineva din familie şi abia după o săptămână a aflat că eu totuşi sunt în viaţă.

AGERPRES: Cât durează în mod normal călătoria cu trenul de la Iaşi la Podul Iloaiei?
Iancu Zuckerman: 15-20 de minute, cu personalul.

AGERPRES: V-aţi reîntâlnit cu familia când v-aţi reîntors la Iaşi. A existat informaţia că s-au distribuit biletele "Liber" atunci, înainte de Pogrom...
Iancu Zuckerman: Am înţeles întrebarea. Ce s-a întâmplat? Grupuri de oameni rău-voitori, antisemiţi, ei au fost aceia care ştiau locurile unde locuiesc evreii. Erau cartiere evreieşti şi dispersaţi prin alte locuri. Ne-au scos şi ne-au adus. Or, la Chestură, au fost trimişi acasă bărbaţii de peste 50 de ani şi femeile, care nu fuseseră aduse, ci au venit fie cu soţii, fie cu prietenii... Dar, cu un bilet pe care scria de mână ''6/3/4'', "Liber" şi cu o ştampilă a Chesturii. S-a mai anunţat prin megafoane că cine nu se prezintă a doua zi la Chestură, pentru a primi acest bilet, va fi împuşcat pe loc. Cred că şi tata a dat sfoară la cunoscuţi, că lui i s-a dat bilet "Liber". În felul acesta, au venit mii de oameni la Chestură şi libertatea a fost aceea spre cer, pentru majoritatea. A fost o stratagemă, rezultă de aici cu câtă minuţiozitate a fost organizat acest Pogrom de la Iaşi. În condiţii de război, să pui la dispoziţie, 50 de vagoane, 30 au fost pentru trenul Iaşi - Călăraşi, 20 pentru Iaşi - Podu Iloaiei. 50 de vagoane de vite puse la dispoziţie pentru această - într-un fel - soluţie nefinală, ci parţială a evreilor din Iaşi.

AGERPRES: Revenind la curtea Chesturii, ce s-a întâmplat acolo?
Iancu Zuckerman: Până a intra în curtea Chesturii, v-am spus, existau câte 5-6 pe o parte şi pe alta, poliţişti şi soldaţi români cu cravaşe în mână. Au fost zeci şi sute de morţi care au suferit aceste traume, în urma loviturilor. Au fost mii de oameni, la care s-au adăugat, aşa cum am spus înainte, prin biletele acelea, tot în ziua respectivă, au venit cei care nu au fost scoşi din casele lor, că nu s-a ştiut unde stau. Şi-am stat întinşi acolo până a doua zi dimineaţă, cu singura posibilitate de a merge la toaleta Chesturii, un loc cu o intrare cam de 10 metri pe scări, cu o adâncime de vreo 10-12 metri. La ora la care am reuşit eu să ajung, noaptea, deja urina era până la un metru de scări, nu se mai putea coborî. Eu am fost întins lângă un copac atunci tânăr, pe care îl văd şi acum, după 70 şi ceva de ani. Mă duc lângă el şi mă uit la locul acela. A doua zi de dimineaţă, la ora 5, am fost din nou încolonaţi şi duşi spre destinaţia despre care am vorbit.

AGERPRES: S-a tras cu arma în curte la Chestură?
Iancu Zuckerman: În curtea Chesturii, mi se pare că e şi acum un intrând cu scări de o parte şi de alta. Acolo erau instalate două mitraliere: una spre gardul din partea dreaptă şi alta spre ieşire. După câte îmi amintesc, aceste mitraliere erau deservite de nemţi, singurii nemţi pe care i-am văzut eu în toată treaba asta. Cine încerca să sară gardul era secerat de aceste mitraliere. Un coleg de şcoală primară, fiul unui brutar, a încercat să sară şi a fost omorât. Despre el ştiu eu, dar au fost foarte mulţi pe care nu i-am cunoscut. Iar în partea dinspre ieşire nu îndrăzneau să treacă, dar au existat unul sau doi care au încercat să evadeze şi despre care am aflat după aceea că au reuşit să se adăpostească la un cinematograf - Cinematograful Sidoli, de pe vremea aceea.

Partea a doua a interviului va fi publicată joi, 27 iunie 2019. (AGERPRES/ autori: Roxana Mihordescu, Cristian-Dan Durleci-Mateescu, editor: Marina Bădulescu, editor online: Gabriela Badea) 

Citiţi şi:

* MEMORIA HOLOCAUSTULUI: Iancu Zuckerman, supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi, 29-30 iunie 1941 (interviu - partea a II-a)