Arthur Schopenhauer s-a născut la 22 februarie 1788, la Danzig (astăzi Gdansk/Polonia), în familia unui comerciant înstărit, potrivit plato.stanford.edu.

În 1809, a început studii de medicină la Universitatea din Gottingen, pe care le-a abandonat în favoarea filosofiei. În 1811 se afla la Berlin, la cursurile de filosofie ale lui Friedrich Schleiermacher și Johann Gottlieb Fichte. După un an, s-a transferat la Universitatea din Jena și, în 1813, a obținut titlul de doctor în filosofie cu disertația ''Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului rațiunii suficiente'' ('Ueber die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grunde').

A trăit o perioadă la Dresda și apoi la Weimar, unde l-a întâlnit pe Johann Wolfgang Goethe. Discuțiile cu acesta pe tema culorilor au dus la apariția lucrării ''Despre vedere și culori'' (1816) ('Ueber das Sehn und die Farben').

În perioada 1819-1831, a fost conferențiar universitar la Universitatea din Berlin, unde preda rivalul său, Friedrich Hegel, figura dominantă a filosofiei germane la acea vreme.

''Lumea ca voință și reprezentare'' ('Die Welt als Wille und Vorstellung'), opera de căpătâi a lui Schopenhauer, a văzut lumina tiparului în decembrie 1819.

Epidemia de holeră izbucnită în 1831 l-a determinat pe Schopenhauer să se refugieze la Frankfurt pe Main, unde a trăit retras până la sfârșitul vieții. Aici a început studiul filosofiei budiste și hinduse, precum și a misticilor creștinismului primar. Tot aici a publicat lucrările ''Voința în natură'' ('Ueber den Willen in der Natur', 1836), ''Cele două probleme de bază ale eticii'' ('Die beiden Grundprobleme der Ethik', 1841) și aforismele grupate în volumul ''Parerga și Paralipomena'' (1851).

A murit de pneumonie la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main.

'Lumea este reprezentarea mea' scrie Schopenhauer. Ca și Kant, care argumenta că 'noi înșine suntem cei ce introducem în obiecte ordine și regularitate, numite 'natură'. Intelectul însuși este cel ce dă legi naturii', Schopenhauer pleacă de la premisa că lumea exterioară, a fenomenelor, există numai în măsura cum este ea percepută de către om, în ciuda obiectivității de care este capabilă știința. 'Lumea ca reprezentare' este lumea așa cum apare pentru experiența noastră.

'Lumea ca voință', pe de altă parte, este realul, necondiționat și independent de subiectul cunoscător. Voința este ceea ce stă la baza reprezentării lumii și care determină întreaga realitate, organică și anorganică. Este definită ca imbold existențial și se manifestă în lumea animală ca voință de a trăi ('Wille zum Leben') și impuls spre procreere. Voința transcende categoriile intelectului, precum spațiul, timpul, cauzalitatea, scopul. Voința nu poate fi explicată prin altceva. Ea nu se naște din nimic, dar totul se naște din ea.

'Numai voința este lucru în sine... Ea este esența cea mai profundă, miezul fiecărui lucru în parte și de asemenea al întregului. Ea se manifestă în toate forțele naturale ce acționează orbește, precum și în comportamentul deliberat al omului, iar marea diferență între cele două se referă numai la gradul de manifestare și nu la natura intimă a ceea ce se manifestă', arată Schopenhauer în 'Lumea ca voință și reprezentare'.

Așezând voința în centrul metafizicii sale, Schopenhauer explică, uneori cu totul original pentru vremea sa, o gamă variată de aspecte ale vieții umane. De exemplu, existența instinctului de supraviețuire, faptul că pornirile inconștiente au o influență determinantă asupra intelectului și de ce sexualitatea ocupă un loc fundamental în psihologia umană.

Remarcabile sunt comparațiile făcute de Schopenhauer între voință și intelectul uman. Voința, spune el, este un orb puternic care duce în spate un schilod cu vedere, acesta fiind intelectul. Voința este stăpânul, este a priori, ea hotărăște. Intelectul este a posteriori, el este servitorul voinței, care doar examinează, dar nu decide. Intelectul este marcat de procesele fiziologice și scade spre bătrânețe, pe când voința este constantă și identică cu sine. Inteligența obosește, dar voința niciodată.

Omul nu se poate sustrage presiunii voinței absolute. Ceea ce noi credem că este libertatea, nu e decât manifestarea necesității voinței. 'Omul poate face ce vrea, dar nu poate voi ceea ce vrea', adică nu-și poate predetermina sau condiționa voința. De aceea, Schopenhauer considera, spre deosebire de Hegel, că istoria umanității este lipsită de sens și de un scop final.

Ideea că lumea este guvernată de o voință nelimitată, insațiabilă, impersonală, irațională și fără finalitate ultimă are consecințe pe cât de profunde, pe atât de pesimiste asupra condiției umane. Actul de voință, considera Schopenhauer, este strâns împletit cu suferința din cel puțin două motive. Mai întâi, actul de voință nu ar putea izvorî dintr-o stare de mulțumire. Aspirațiile există doar în măsura în care există o lipsă, iar a fi conștient de această lipsă este deja o sursă de suferință. În al doilea rând, atingerea scopurilor nu duce la încetarea aspirațiilor, căci 'fiecare dorință satisfăcută naște alta nouă'.

În viziunea gânditorului german, satisfacția nu are consistență propriu-zisă, ea este doar eliminarea unui neajuns. Satisfacția nu este nici de lungă durată, căci ea ori este înlocuită de o nouă aspirație sau, dacă totuși rezistă ceva mai mult timp, se transformă în plictiseală, o nouă sursă de suferință.

Cum se poate ieși de sub tirania voinței și a cercului vicios al suferinței? Schopenhauer oferă două soluții. Una, de moment, este arta, pe care o vede drept singura arenă a strădaniilor omenești în care individul se poate smulge temporar din robia voinței prin contemplare estetică liberă. A doua și cea mai promițătoare este calea ascetismului, în care omul neagă voința de viață întorcându-se împotriva trupului și propriei individualități: 'Un asemenea om care, după multe lupte amare cu propria sa natură, a învins în cele din urmă definitiv rămâne mai apoi doar o ființă cunoscătoare pură, oglindă luminoasă a lumii. Nimic nu-l mai poate tulbura sau alarma; căci el a tăiat toate miile de fire ale voinței ce ne țin legați de lume și care, sub forma dorinței, temerii, invidiei și mâniei ne târăsc de colo-colo într-o continuă durere', scrie Schopenhauer.

Deși la apariția operelor sale, filosoful german nu a fost receptat așa cum s-ar fi așteptat, ulterior, acesta a avut numeroși discipoli și admiratori. Ideile lui Schopenhauer au influențat gândirea unor mari personalități din filosofie (Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein și Emil Cioran), literatură (Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann) sau psihologie (Eduard von Hartmann, Sigmund Freud). AGERPRES (Documentare - Horia Plugaru, editor: Ionela Gavril, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.britannica.com