Autoarea romanului interbelic "Pânza de păianjen" (1938), capodopera sa indiscutabilă, Cella Serghi s-a născut la Constanţa, la 22 octombrie 1907, fiind fiica Carolinei şi a lui Avram Marcoff, mic agent comercial. Pe numele său real Cella Marcoff, ea s-a inspirat din prenumele bunicului, Sergi Marcoff, de origine bulgară. În 1945, pseudonimul a devenit numele său oficial, notează lucrarea "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Albatros, Bucureşti, 2002).

Clasele primare le-a urmat atât la Constanţa cât şi la Bucureşti, unde a făcut şi liceul (1919-1927) şi Facultatea de Drept (1927-1931). A practicat pentru un timp avocatura, potrivit lucrării "Dicţionarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).

A debutat cu reportaje - "Weekend în Bucegi, toamna", "Match de football" - în cotidianul "Gazeta" (1934), pe care le-a semnat Cella Marin, şi a colaborat la "Reporter", "Revista Fundaţiilor Regale", "Universul", "Democraţia" (cronică cinematografică şi teatrală), "Viaţa românească", "Femeia", "Gazeta literară", "Tomis", "Iaşul literar" ş.a.

Prima sa carte, romanul "Pânza de păianjen", a fost publicată în 1938. Apreciat în epocă, romanul a fost elogiat de Camil Petrescu şi de Mihail Sebastian pentru calităţile lui analitice, fiind reeditat, după 1944, în mai multe rânduri, cu modificări şi adăugiri. "Pânza de păianjen" surprinde ambianţa socială şi morală a epocii postbelice caracterizate printr-o "mare dragoste de viaţă şi o poftă nebună de a trăi" (N. Steinhardt), citat de "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Albatros, Bucureşti, 2002).

Romanul de factură psihologică, reface destinul nefericit al Dianei Slavu, care aspiră la o iubire pură şi autentică. În schimb, ea întâlneşte doar oameni capabili de o dragoste meschină, cum sunt Michi Ioanescu, soţul, sau Alex Dobrescu, amantul de mai târziu. Diana, în încercarea sa de a evada din existenţa monotonă şi cenuşie, în care se simte prinsă ca o insectă în reţeaua unei pânze de păianjen, caută să se definească în raport cu semenii ei, găsind în idealul social un sens posibil al vieţii. Romanul se remarcă, dincolo de intrigă, prin sinceritatea şi candoarea confesiunii, observaţia minuţioasă, puterea "de a da viaţă şi relief ultimului detaliu" (M. Sebastian), descrierile pline de lirism ori stilul alert.

"Pornind dintr-o experienţă de viaţă şi mai puţin dintr-o formulă literară" (P. Constantinescu), "Pânza de păianjen" rămâne nu numai opera cea mai bună a Cellei Serghi, ci şi unul dintre cele mai interesante romane psihologice din epocă. ("Dicţionarul scriitorilor români", Editura Albatros, Bucureşti, 2002)

La fel ca şi alţi scriitori, Cella Serghi a scris cărţi, pe teme date, care s-au înscris în dogmatismul epocii: romanul "Cad zidurile", în 1950, retipărit în 1965, sub titlul "Cartea Mironei", următoarele ediţii au apărut sub titlul "Mirona"; nuvela "S-a dumirit şi Moş Ilie" (1950), "Surorile" (1951), "Cantemiriştii" (1954). "Cartea Mironei", ulterior "Mirona", este un "roman al unui roman (sau mai curând jurnal al unui roman)" (Perpessicius), surprinzând ambiţia Mironei Runcu de a deveni scriitoare. Aceeaşi idee se află şi la baza romanului "Genţiane", Rada Ionac, protagonista acestuia, îşi dă seama că fericirea în viaţă nu este sinonimă cu iubirea. Atrasă de mirajul scenei, ea renunţă la dragoste, consumându-şi toate energiile pentru obţinerea diplomei de regizor.

Diferit prin stil şi relevanţă picturală este romanul "Fetele lui Barotă" (1958), care a fost republicat în 1974, sub titlul "Iubiri paralele", în care autoarea expune confruntări de mentalităţi într-un imobil locuit de foşti proprietari şi chiriaşi de altă condiţie socială. La aproape acelaşi nivel se află romanul "Genţiane" (1970), mai puţin reuşite fiind povestirea "În căutarea somnului uriaş" (1980) şi romanul "Această dulce povară, tinereţea" (1983).

O edificatoare scriere memorialistică este, în schimb, "Pe firul de păianjen al memoriei" (1977), care surprinde laboratorul de creaţie al autoarei, dezvăluind, în acelaşi timp, numeroase "izvoare şi chei" ale personajelor şi evenimentelor.

Îmbinând ficţiunea cu documentul, Cella Serghi creionează portrete, în parte credibile, în parte imaginare: Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu etc. Dincolo de retuşurile realităţii, se regăsesc aici sinceritatea şi naturaleţea romanului de debut. Viziunea asupra vieţii aminteşte formula lovinesciană a unui "realism viguros strâns pe firul de mătase al duioşiei şi omeniei", se arată în lucrarea "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Albatros, Bucureşti, 2002).

Cella Serghi a tradus din Françoise Sagan ("Vă place Brahms?", Bucureşti, 1971, în colab. cu Catinca Ralea), Françoise Mallet-Joris ("Casa de hârtie", Bucureşti, 1972), Andrée Chedid ("Celălalt", Bucureşti, 1977).

Scriitoarea s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 19 septembrie 1992. AGERPRES/ (Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: Cella Serghi/facebook.com