În 1866, Austria era înfrântă de Prusia şi eliminată din problemele germane. Slăbită, ea a împărţit în 1867, conducerea politică cu nobilimea maghiară, în dauna celorlalte popoare din Imperiu. Prima consecinţă a fost desfiinţarea autonomiei Transilvaniei şi înglobarea ei în Ungaria, fără păstrarea instituţiilor sale specifice, arată lucrarea "O istorie a românilor" (Editura Meronia, 2007).

Pentru români, noul regim "dualist", cu legislaţia adoptată (legea naţionalităţilor, legea presei, legea învăţământului, legea electorală), a accentuat politica de deznaţionalizare iniţiată încă din vremea reformismului liberal de dinainte de 1848. Abia în 1868, românii s-au adunat din nou la Blaj, pentru a protesta împotriva dualismului. A fost adoptat "Pronunciamentul de la Blaj", prin care se cerea restabilirea statutului autonom al Transilvaniei şi aplicarea legilor Dietei de la Sibiu, de recunoaştere a naţiunii şi a limbii române.

La 26 ianuarie/7 februarie 1869, în cadrul Conferinţei fruntaşilor politici ai românilor din Banat şi Ungaria de la Timişoara, s-au pus bazele Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, în frunte cu Alexandru Mocioni. Câteva zile mai târziu, la 24 februarie/8 martie, la Miercurea Sibiului, a avut loc o Conferinţă a fruntaşilor politici a românilor transilvăneni. A fost fondat Partidul Naţional Român din Transilvania, în frunte cu Ilie Măcelariu.

Primul partid avea ca tactică politică "activismul" şi susţinea participarea la viaţa politică. Se pronunţa deschis împotriva legilor arbitrare ale monarhiei austro-ungare şi sprijinea lupta pentru autonomia Transilvaniei. În schimb, tactica celui de-al doilea era "pasivismul", respectiv neparticiparea la viaţa politică şi parlamentară din Ungaria, o tactică menţinută până în 1905. Se pronunţa pentru recunoaşterea individualităţii Principatului transilvănean şi împotriva legii prin care se urmărea deznaţionalizarea naţiunii române. Această diferenţă de program a adus şi o diferenţă de tratament din partea autorităţilor maghiare, care au interzis al doilea partid, la numai o lună de la fondare, arată lucrarea "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Un moment de însemnătate extremă a fost Războiul de Independenţă din 1877-1878. Acţiuni de solidaritate s-au desfăşurat pe tot parcursul anilor 1877-1878, au probat dimensiunile noi ale mişcării naţionale; se detaşa ideea unităţii statale, ca soluţie unică în apărarea identităţii românilor din Imperiul Austro-Ungar. Colectarea de materiale sanitare, alimente şi bani pentru răniţii din armata română, voluntarii transilvăneni, manifestaţiile organizate la Blaj, Năsăud, Braşov ş.a. confirmau capacitatea societăţii civile ardelene româneşti de mobilizare în momente de importanţă majoră pentru destinele naţiunii în ansamblul său.

Conferinţa de la Sibiu din 17/29-18/30 octombrie 1880 a însemnat un pas decisiv în procesul de unificare, prin cooptarea lui Vincenţiu Babeş în comitetul însărcinat cu pregătirea Conferinţei Naţionale. La începutul lunii martie 1881, a fost lansat apelul pentru convocarea, la Sibiu, pentru data de 30 aprilie/12 mai, a delegaţilor din întreaga Transilvanie; o săptămână mai târziu, erau chemaţi să participe la conferinţă şi reprezentanţii bănăţenilor şi ai românilor din partea vestică a ţării. Cele două manifeste au fost primite pozitiv de către opinia publică şi au îngrijorat autorităţile statului ungar.

În preajma conferinţei, G. Bariţiu a avut consultări la Bucureşti cu Titu Maiorescu, A.T. Laurian şi alţi reprezentanţi ai vieţii politico-culturale din România. Era un prim pas spre corelarea demersului naţional între români, peste frontierele politice.

După o pregătire minuţioasă, în dimineaţa zilei de 30 aprilie/12 mai 1881, la Sibiu, s-au întrunit reprezentanţii celor două partide. Rezultatul dezbaterilor a fost adoptarea unui nou program politic, unificarea şi alegerea noii conduceri a Partidului Naţional Român. Programul, alcătuit din nouă puncte, avea un caracter general revendicativ, izvorât din realităţile politice ale Transilvaniei de după 1867. Primul punct viza, din nou, recâştigarea autonomiei pierdute prin compromisul dualist din 1867. Punctele următoare din program se refereau la introducerea limbii române în administraţie şi justiţie, numirea de funcţionari români în teritoriile locuite de populaţie românească majoritară. Se pretindea revizuirea legii naţionalităţilor în spiritul echităţii şi garantarea ei. În egală măsură, se preconiza lupta pentru menţinerea autonomiei bisericilor şi a şcolilor confesionale. ("De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003)

De asemenea, s-a propus lupta pentru o lege electorală pe baza votului universal, cu alternativa ca, în cazul nerealizării acesteia, partidul să ceară reducerea censului electoral pentru toţi cei care plăteau impozite către stat, fără a preciza însă cuantumul acestuia. A fost prevăzută şi posibilitatea încheierii de carteluri electorale în timpul alegerilor. Formularea privitoare la libertăţi politice, pentru reformarea administraţiei, este singura abordare a problematicii sociale din program.

În prima şedinţă a Comitetului Electoral permanent, la 2/14 mai 1881, Nicolae Popea a fost ales preşedinte al partidului, iar Partenie Cosma, vicepreşedinte. S-a încheiat, astfel, un moment politic crucial pentru mişcarea naţională. Comitetul Central Electoral al Partidului Naţional Român a însemnat pentru românii ardeleni "un fel de guvern naţional, care are chemarea de a vindeca toate relele şi pretinde astfel de lucruri". Guvernul ungar a primit cu ostilitate unirea celor două partide, care au deschis, astfel, o nouă etapă în cadrul mişcării naţionale.

După Conferinţa de la Sibiu, petiţionarismul românesc a fost reluat de pe alte poziţii, marcând procesul de modernizare a demersului politic. În acest sens, "Memorialul" din 1882, al cărui autor a fost George Bariţiu, a reprezentat expresia noilor opţiuni româneşti. Intenţia noii conduceri a Partidului Naţional Român consta în recursul la Europa şi internaţionalizarea problemei româneşti. Bariţiu şi conducerea Partidului Naţional Român au sesizat locul deţinut de chestiunea transilvană în relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria. De altfel, ediţia în limba franceză a Memorialului a fost tipărită la Bucureşti, cu sprijinul lui T. Maiorescu, P.S. Aurelian, N. Gane, D. Brătianu şi, mai cu seamă, al lui M. Kogălniceanu.

"Memorialul", destinat opiniei publice europene, a reprezentat o noutate, o inovaţie de mare importanţă. Pentru prima dată, se abandona tradiţia apelului la Curtea Imperială, Budapesta fiind ignorată. În acelaşi timp, demersul european al Partidului Naţional Român conţinea referiri directe la drepturile omului, într-o manieră modernă: "luptele pentru drepturi omeneşti, peste tot au fost comune românilor cu popoarele asuprite din toată Europa şi din toţi secolii, iar diferenţa era şi mai este mai mult numai în forma despotismului de care suferă popoarele", potrivit volumului "De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)" (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Presa naţionalităţilor din monarhia Austro-Ungară a salutat "Memorialul" şi l-a comentat favorabil. Un succes important a fost înregistrat în Franţa şi Italia. O contribuţie însemnată în difuzarea lui au avut C.A. Rosetti, Al. Odobescu şi Ioan Bianu, precum şi profesorul Emile Picot. Prin ecoul său în presa europeană, "Memorialul" a deschis calea spre internaţionalizarea problemei românilor din Ungaria. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.taranista.wordpress.com