La 21 iulie/3 august 1914 a avut loc la Castelul Peleş din Sinaia, Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a hotărât adoptarea unei politici de neutralitate armată a României faţă de Primul Război Mondial, care tocmai începuse.

Declanşarea Primului Război Mondial a avut ca pretext asasinarea la 28 iunie/11 iulie 1914, la Sarajevo, a prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, şi a soţiei sale, Sofia, de către un tânăr naţionalist sârb, Gavrilo Princip, notează volumul ''Istoria României în date'' (2003). Însă, Austro-Ungaria nu a declarat imediat război Serbiei, adresând un ultimatum micului stat balcanic. În urma asigurărilor primite din partea Germaniei că îi vor sprijini în cazul în care protectoarea slavilor balcanici, Rusia, va interveni, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, declanşând astfel Primul Război Mondial. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, ce s-a situat de partea Serbiei, apoi la 21 iulie/3 august, Franţei, iar la 22 iulie/4 august Marea Britanie a declarat război Germaniei.

Imediat, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria la care vor mai adera Turcia, Bulgaria). Tratatul de alianţă româno-austro-ungar cu caracter defensiv semnat la 18/30 octombrie 1883, la Viena, de miniştrii de externe Dimitrie A. Sturdza şi Gustav Kalnoky fusese reînnoit ultima dată în 1913. Articolul 2 prevedea că cele două părţi Austro-Ungaria şi România se obligau să se sprijine militar în cazul în care una dintre ele ar fi atacată, constituind obiectul unei agresiuni.

La 14/27 iulie 1914, împăratul Franz Joseph îl anunţa pe Carol I despre războiul pe care era hotărât să-l declare împotriva Serbiei, exprimând-şi speranţa că ''vechea ta prietenie şi legăturile noastre amicale sunt pentru mine tot atâtea garanţii că tu vei avea o înţelegere sinceră a hotărârilor ce am luat în acest caz grav'', notează Ioan Scurtu în volumul ''Istoria românilor în timpul celor patru regi - Carol I'' (2004). Câteva zile mai târziu, la 18/31 iulie 1914, regele Carol I primea un mesaj din partea împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin care îi cerea acestuia ca România să intre în Război de partea Puterilor Centrale. În aceeaşi ordine de idei, la 20 iulie/2 august, cancelarul Germaniei, Theobald von Bethmann-Hollweg îi telegrafia lui Carol I, cerându-i acestuia şi guvernului Ion I. C. Brătianu ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003). ''Cerem mobilizarea imediată a armatei române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei'' consemnează acelaşi volum.

În aceste împrejurări, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I. C. Brătianu, a expus în faţa regelui Carol I o serie de argumente potrivit cărora România nu putea intra în război, între care: Austro-Ungaria declanşase un război ofensiv împotriva Serbiei, tratatul din 1883 având un caracter defensiv; războiul pornit de Austro-Ungaria era dus împotriva naţionalităţilor, românii din Transilvania suportând o intensificare a politicii de maghiarizare; reuşita în acest război a Austro-Ungariei însemna consolidarea inamicilor poporului român; tratatul de la Bucureşti, semnat în 1913, stabilise, pentru prima dată în istorie, dreptul statelor din Europa de sud-est de a-şi hotărî singure soarta.

Regele Carol i-a convocat la Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914, pe membrii guvernului, pe foştii prim-miniştri şi pe şefii partidelor politice de guvernământ. Potrivit conservatorului Alexandru Marghiloman şi liberalului I. G. Duca, care au luat note complete asupra dezbaterilor, conform volumului ''Istoria românilor. De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)'' (vol. VII, TOM II, Editura Enciclopedică, 2003), la Consiliul de Coroană, au participat: regele Carol I, principele moştenitor Ferdinand, preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I. C. Brătianu, ministrul afacerilor Străine Emil Porumbaru, ministrul de Finanţe Emil Costinescu, ministrul de Interne Vasile G. Morţun, ministrul Industriei şi Comerţului Alexandru Radovici, ministrul Agriculturii şi Domeniilor Alexandru Constantinescu, ministrul Lucrărilor Publice dr. Constantin Angelescu, ministrul Justiţiei Victor Antonescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice Ion G. Duca, preşedintele Adunării Deputaţilor Mihail Pherekyde, foştii prim-miniştri Theodor Rosetti şi Petre P. Carp, reprezentanţii partidelor de opoziţie: Alexandru Marghiloman, Ion Lahovary, Ion Grădişteanu, Take Ionescu, Constantin Cantacuzino-Paşcanu şi Constantin Dissescu.

Regele Carol I s-a pronunţat încă de început pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, afirmând cu hotărâre ''că datoria României e să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă'' fiind convins de victoria germană, notează volumul ''România, 1866-1947'' (Keith Hitchins, 2017). Acesta era sprijinit, doar de liderii conservatori progermani Petre Carp, care considera că expansiunea Rusiei reprezenta pentru România cea mai mare primejdie, iar Theodor Rosetti, care în cele din urmă s-a pronunţat în favoarea neutralităţii, declara că ''mai bine decât să ne avântăm într-un război contra simţământului public, mai bine să rămânem neutri'', potrivit volumului ''Istoria românilor. De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)'' (vol. VII, TOM II, Editura Enciclopedică, 2003).

Un punct decisiv, însă nu şi determinant, faţă de actul de declarare a neutralităţii României a fost cel al declarării neutralităţii Italiei, care avusese loc la 21 iulie/3 august 1914.

În cadrul Consiliului, unii oameni politici conservatori filogermani, ca Alexandru Marghiloman, de pildă, au propus adoptarea unei neutralităţi definitive, soluţie, care, de fapt ar fi avantajat Puterile Centrale. După confruntarea opiniilor, s-a adoptat formula unei neutralităţi tranzitorii, a expectativei armate, concepută de primul ministru Ion I. C. Brătianu, care corespundea cel mai bine intereselor ţării, fiind oferit, totodată, şi un răspuns favorabil cerinţelor opiniei publice, notează volumul amintit mai sus. Starea de neutralitate, chiar dacă fusese proclamată, nu putea fi definitivă. Acesta reprezenta o soluţie provizorie, o etapă necesară pe calea încheierii alianţei cu Antanta care promitea sprijinul pentru împlinirea idealului românesc de unire cu România a teritoriilor româneşti aflat sub stăpânirea austro-ungară.

Ion I. C. Brătianu a vorbit în numele guvernului, spunând, între altele: ''Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a văzut nu ne obligă, dar, chiar dacă ne-ar obliga România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta sa fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. (...) Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. (...) Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici. (...) Problema românilor din Ardeal domină întreaga situaţie, ea a fost pururea punctul negru al alianţei. (...) Soarta românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului sunt chestiuni pe care niciun guvern român nu le poate nesocoti. (...) Nu se poate face război... când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. (...) Războiul va fi probabil lung şi vom mai avea prilejul să ne mai spunem cuvântul'', potrivit volumului ''Istoria României. Enciclopedie'' (Costin Scorpan, 1997).

În faţa acestei situaţii, regele Carol I a conchis: ''constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional mă supun votului dumneavoastră''.

Consiliul de Miniştri a făcut cunoscută poziţia oficială a României printr-un comunicat inserat în presă, în care se preciza că România nu fusese nici prevenită, nici consultată în legătură cu războiul, neputând fi invocat niciun motiv de război. Preşedintele Consiliului de Miniştri a oferit regelui Carol I demisia sa şi a guvernului în vederea formării unui guvern de coaliţie naţională. Regele a refuzat.

În primele luni de război, guvernul Ion I. C. Brătianu a încercat să consolideze poziţia internaţională a României, printr-o activitate diplomatică intensă, potrivit volumului ''România, 1866-1947'' (Keith Hitchins, 2017). Astfel, la 10/23 septembrie 1914, la Bucureşti, a fost încheiat un acord româno-italian, în care se prevedea că guvernele celor două ţări nu vor părăsi politica de neutralitate decât printr-un preaviz reciproc şi anticipat. Apoi, la 24 ianuarie/6 februarie 1915, tot la Bucureşti, era semnat un nou acord secret, prin care se convenea ca România şi Italia să acţioneze solidar, pentru apărare comună, în cazul unui eventual atac armat din partea Austro-Ungariei, în cuprinsul căreia ambele ţări aveau teritorii locuite de conaţionali.

Pe de altă parte, tratativele cu Rusia, care reprezenta interesele Antantei în estul Europei, au continuat cu perseverenţă, dar şi cu deosebită prudenţă, având ca scop încheierea unui acord sau unei înţelegeri, prin care să se recunoască dreptul statului român de a-şi alipi teritoriile din Imperiul austro-ungar locuite de români. Prin urmare, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, la Petrograd, ministrul de Externe al Rusiei, S.D. Sazonov, şi ministrul României la Petersburg, C. Diamandy, semnau Convenţia secretă ruso-română prin care, în schimbul neutralităţii ţării noastre faţă de Rusia, aceasta îşi asuma obligaţia de a garanta şi apăra integritatea teritorială a României şi de recunoaştere a drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, notează ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Regele Carol I înceta din viaţă la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la Castelul Peleş din Sinaia, încheindu-se astfel 48 de ani de domnie. A fost urmat la tron de Ferdinand I, nepotul de frate şi succesorul regelui Carol I, care a depus jurământul, a doua zi, în faţa Corpurilor Legiuitoare.

În noile împrejurări, neutralitatea României a fost reconfirmată, Puterile Centrale pierzând un potenţial aliat, iar Antanta sperând că România va lua armele de partea sa. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva Foto: Vlad Ruşeanu; editor: Liviu Tatu)