La 2/14 mai 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la sugestia lui Mihail Kogălniceanu, decreta dizolvarea Adunării Elective a României, care se opunea legiferării reformei agrare, reformei electorale şi celorlalte reforme preconizate de domnitor şi de guvern (''lovitura de stat de la 2 mai''), potrivit volumului ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În cei şapte ani de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) cele două Principate au fost transformate într-un stat unitar, modern, dar acţiunea reformatoare iniţiată de domnitor a întâmpinat în această perioadă dificultăţi şi adversităţi mari, ca atare a reprezentat o veritabilă luptă, prin tratative, concesii dar şi acţiuni de forţă.

''Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective'', scrie istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa ''O istorie sinceră a poporului român'' (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).

În opera reformatoare se ciocneau interesele şi viziunile conservatorilor şi cele ale burgheziei, precum şi cele ale liberalilor radicali şi cele ale liberalilor moderaţi. De asemenea, două forţe opuse au fost domnitorul însuşi şi Adunarea Electivă, aceasta din urmă fiind aleasă pe baza legii electorale restrictive din cuprinsul Convenţiei de la Paris (1858).

Principalele două probleme dezbătute erau cea agrară şi cea electorală. Respinse de Adunarea Electivă, reformele nu puteau fi înfăptuite decât printr-un act de autoritate, la care domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să recurgă.

Conflictul dintre guvernul condus de Mihail Kogălniceanu (12 octombrie 1863-26 ianuarie 1865) şi Adunarea Electivă s-a redeschis la 13/25 martie 1864, când Mihail Kogălniceanu a readus în discuţie problema agrară. În timp ce Mihail Kogălniceanu susţinea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor în funcţie de numărul de vite, cu o despăgubire eşalonată pe 20 de ani, conservatorii susţineau în proiectul lor împroprietărirea cu un lot de patru pogoane, egal pentru toţi, cu o despăgubire eşalonată pe şapte ani.

La 13/25 aprilie 1864 Adunarea a dat vot de blam guvernului condus de Mihail Kogălniceanu. Kogălniceanu şi-a prezentat demisia, dar aceasta nu a fost acceptată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. La 2/14 mai 1864 domnitorul a decretat dizolvarea Adunării Elective. Proclamaţia lui Cuza avea în anexă textul unei Constituţii intitulată ''Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris'' sau ''Actul adiţional la Convenţiunea din 7/19 august 1858'', precum şi textul unei noi legi electorale, care împărţea corpul electoral în două categorii şi fixa vârsta minimă a alegătorilor la 25 de ani. (''Istoria României în date'').

În legătură cu actul de la 2/14 mai 1864 istoricul Florin Constantiniu remarca în lucrarea sa ''O istorie sinceră a poporului român'': ''Satisfacţia cu care a fost întâmpinată secularizarea (legea a fost votată în decembrie 1863, n.n.) nu a îmbunătăţit climatul în vederea discutării reformei agrare. Dispariţia violentă a lui Barbu Catargiu nu a slăbit rezistenţa conservatorilor. Pentru a elimina obstacolele din calea împroprietăririi, ca şi a altor reforme, Cuza a dizolvat Adunarea Electivă - aşa-numita lovitură de stat din 2 mai (modelul era Napoleon al III-lea, cu a sa lovitură de stat din 2 decembrie 1851) - şi a promulgat - camuflat - o nouă constituţie (''Statutul dezvoltător''), care întărea puterea domnului în detrimentul legislativului, şi o nouă lege electorală, care sporea considerabil numărul alegătorilor''. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Marina Bădulescu, editor online: Gabriela Badea) 

*** Descriere fotografie din deschidere: Statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din municipiul Iaşi