La 20 aprilie 2019 se împlinesc 180 de ani de la naşterea lui Carol I, domnitor (1866-1881) şi primul rege al României (1881-1914).

Prinţul Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig s-a născut la Sigmaringen (sudul Germaniei), la 8/20 aprilie 1839. A fost cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen, din ramura romano-catolică a vechii dinastii germane de Hohenzollern, şi al prinţesei Joséphine Frederica Luise de Baden. Aşadar, principele Carol de Hohenzollern se înrudea cu casa regală prusacă, dar şi cu cea imperială franceză, potrivit www.familiaregala.ro. A absolvit cursurile şcolii superioare de cadeţi (1856) şi a urmat cursurile Şcolii de artilerie şi geniu din Berlin (1857). A participat şi la audierea unor cursuri de literatură franceză şi istorie a artei la Universitatea din Bonn (1863). Până în 1866 a fost locotenent în Regimentul 2 dragoni de gardă. În 1864, a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Războiul împotriva Danemarcei, arată https://peles.ro.

Prinţul Carol a cunoscut-o pe principesa Elisabeta de Wied, la 30 septembrie/12 octombrie 1869, în localitatea Koln. Cei doi s-au logodit la 4/16 octombrie, iar căsătoria a avut loc la Neuwied, în ziua de 3/15 noiembrie. Prima prinţesă română din familia Hohenzollern, Maria, s-a născut la 27 august/8 septembrie 1871, însă în 1874 s-a îmbolnăvit de scarlatină şi a murit. În această situaţie, Carol a desemnat ca moştenitor al tronului pe Ferdinand, fiul fratelui său mai mare, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen.

Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI

În urma abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, s-au reluat discuţiile privind raţiunea aducerii în România, a unui prinţ străin. Prin această opţiune, se urmărea în principal desprinderea Principatelor din aria de dominaţie a Imperiului Otoman şi dobândirea independenţei lor. Locotenenţa Domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Ţării Româneşti şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), şi guvernul provizoriu condus de Ion Ghica (preşedinte şi ministru de Externe), au convocat Senatul şi Camera în şedinţă comună, care au desemnat ca viitor domnitor al Principatelor Unite pe Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care, însă, a refuzat. În contextul nou creat, trimisul guvernului român, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866. Aici s-a întâlnit cu principele Carol Anton de Hohenzollern şi cu cel de-al doilea fiu al său, Carol, propunându-i acestuia din urmă să primească tronul României. Propunerea a fost acceptată, Carol având aprobarea lui Napoleon al III-lea, dar şi a cancelarului Prusiei, Otto von Bismarck.

La 30 martie/17 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească a dat publicităţii o ''proclamaţie către popor'', prin care recomanda alegerea printr-un plebiscit a principelui Carol Ludovic de Hohenzollern ca Domnitor al României, sub numele de Carol I. Plebiscitul s-a desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866, rezultatul confirmând, cu majoritate covârşitoare, alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României, sub numele de Carol I, notează lucrarea ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I'' (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, vol.1).

Călătoria spre România nu a fost deloc uşoară, în contextul în care era iminentă izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia. Cu un paşaport fals, prinţul Carol a călătorit, între 3/15-6/18 mai pe traseul Augsburg-Munchen-Salzburg-Viena-Pesta-Timişoara-Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece). După o transbordare la Orşova, Carol a ajuns cu bine la Turnu Severin, în ziua de 8/20 mai. La 10 mai 1866, însoţit de Ion C. Brătianu, prinţul a intrat în Bucureşti. În dealul Mitropoliei a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon şi după un scurt Te Deum, prinţul Carol a depus jurământul. La 11/23 noiembrie 1866, Poarta Otomană a emis firmanul de învestitură al lui Carol.

Foto: (c) JUSTIN STĂVARU / AGERPRES FOTO

Domnitorul Carol I şi-a stabilit, pentru început, trei obiective principale, şi anume: stabilitate politică prin regim constituţional, modernizare şi continuitate dinastică. Însă, primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o agitată viaţă politică şi printr-o mare instabilitate guvernamentală. La 29 iunie/11 iulie 1866, Parlamentul a votat în unanimitate noua Constituţie a ţării, folosind ca model constituţia Belgiei, pe care Carol a depus, a doua zi, jurământul: ''Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului roman, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului''. Primul articol al legii fundamentale consacra denumirea ţării: ''Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România''. Constituţia nu menţiona dependenţa faţă de Imperiul Otoman. Primul executiv român care a depus jurământul în faţa domnitorului Carol I a fost guvernul condus de Lascăr Catargiu (11 mai 1866-15 iulie 1866), conform volumului ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I'' (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, vol.1).

Constituţia a rămas în vigoare până în 1938, cu unele modificări: încorporarea Dobrogei, independenţa ţării şi naturalizarea evreilor (octombrie 1879); transformarea României în Regat şi lărgirea dreptului de vot (1884); principiul exproprierii şi votul universal (1917), legifera principiul separării puterilor statului şi consfinţea Unirea de la 1918 (1923). Cele două partide, care au guvernat pe rând, au fost Partidul Liberal şi Partidul Conservator, create oficial în 1875 şi 1880, cărora li s-a adăugat din 1908, Partidul Conservator Democrat. În rândurile lor au activat numeroşi oameni politici importanţi, personalităţi recunoscute pe plan european: Ion C. Brătianu (1821-1891), Petre P. Carp (1837-1918), Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), Take Ionescu (1858-1922), Titu Maiorescu, Ion I.C. Brătianu (1864-1927), Spiru Haret (1851-1912) ş.a., notează lucrarea ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

Concomitent cu obţinerea stabilităţii politice, s-au desfăşurat, pe mai multe planuri, acţiuni de modernizare a ţării. Astfel, în vederea dezvoltării economiei naţionale a fost adoptată moneda naţională - leul, demers început de Alexandru I. Cuza, şi finalizat în 1867. A fost înfiinţată Monetăria statului în 1870, când s-au bătut primele monezi de argint, iar în 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României. În 1869, a fost inaugurată oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret (de la 173 km în 1869, reţeaua feroviară a ajuns, în 1914, la 2.250 km), urmată în 1872 de inaugurarea Gării de Nord din Bucureşti, care s-a numit până în 1888, Gara Târgoviştei. În 1895 a fost inaugurat Podul Carol I, peste Dunăre, de la Feteşti-Cernavodă proiectat de inginerul Anghel Saligny, cel mai mare din Europa la acea vreme. A fost adoptată Legea de încurajare a industriei naţionale (12/24 mai 1887) prin care se acordau scutiri de impozite, reduceri pe calea ferată şi întâietate la furniturile publice. Numărul fabricilor a crescut, remarcabil, de la 39 în 1866 la 461 în 1906. România era, însă, o ţară agricolă, exportând cereale (între 1910-1914) în proporţie de 73,7%, restul fiind reprezentat de lemn şi produse petrolifere, notează volumul ''O istorie sinceră a poporului român'' (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008). Tot în această perioadă au fost construite Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Ateneul Român, Castelul Peleş. În Bucureşti, între 1880-1883, cursul râului Dâmboviţa a fost amenajat şi în 1882, a fost introdus iluminatul electric, potrivit www.familiaregală.ro.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES FOTO

Declanşarea conflictului din Balcani, în 1875-1876, a determinat guvernul român să încheie o înţelegere cu Rusia, care să faciliteze obţinerea independenţei de stat a României. Convenţia pe care Rusia a acceptat-o şi România a semnat-o la 4/16 aprilie 1877, garanta armatei ruse dreptul de trecere prin România şi obliga guvernul rus să respecte ''drepturile politice'' şi ''integritatea existentă'' a României. Trupele ruseşti au trecut însă Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenţiei, la 12/24 aprilie începând războiul ruso-turc. Ca urmare a intrării trupelor ruseşti pe teritoriul României, turcii au început să bombardeze Brăila, Calafat, Olteniţa, Bechet, Călăraşi, fapt ce a determinat riposta armatei române la 26 aprilie/8 mai, bombardând Vidinul şi Turtucaia. Poarta a declarat suspendarea legăturilor diplomatice cu România.

La 29 aprilie/11 mai şi 30 aprilie/12 mai 1877, cele două Camere au votat rezoluţii care declarau starea de război între România şi Imperiul otoman. Luând cuvântul în Senat la 7/19 mai, domnitorul Carol I constata că românii au fost provocaţi şi atacaţi pe teritoriul propriu de turci, exprimându-şi convingerea că armata română va şti să dea replica necesară. Parlamentul s-a întrunit în şedinţă extraordinară, la 9/21 mai 1877, în cadrul căreia, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României, răspunzând unor interpelări, a declarat: ''În starea de răzbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare (...) Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frica de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă'', potrivit volumului ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I'' (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, vol.1). Camera Deputaţilor şi Senatul au votat ulterior moţiunea de proclamare a independenţei României. La 10/22 mai 1877, Carol I a instituit prima decoraţie românească - Ordinul Naţional ''Steaua României'', în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român.

Într-o telegramă trimisă la 19 iulie 1877, marele duce Nicolae solicita domnitorului Carol asistenţă militară. Trupele române au trecut Dunărea numai după ce comandamentul rus a acceptat condiţiile domnitorului Carol ca armata română să aibă propria bază de operaţii şi comandă separată. În urma unei întrevederi între Carol I, Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, prinţul român a primit comanda trupelor de la Plevna, avându-l ca şef de stat major pe generalul rus Pavel D. Zotov, notează volumul ''O istorie sinceră a poporului român'' (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, 2008).

La 30 august/ 11 septembrie 1877, trupele române au cucerit reduta Griviţa, la 9/21 septembrie pe cea de la Rahova, la 9 noiembrie 1877, la 28 noiembrie/10 decembrie, Opanez. După capitularea Plevnei, centrul de greutate al acţiunilor militare româneşti s-a deplasat spre Vidin, fiind cucerit Smârdanul (12/24 ianuarie 1878). La scurt timp după ce artileria română a început bombardarea Vidinului, au fost demarate negocierile ruso-turce, încheiate prin armistiţiul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), la care România nu a fost acceptată. Rusia a anexat cele trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail în schimbul Dobrogei, care revenea României. Astfel, convenţia care prevedea respectarea integrităţii teritoriale a României nu a fost respectată, eforturile diplomaţiei române de a împiedica acest rapt au rămas fără niciun rezultat.

Foto: (c)  CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Între România şi Rusia s-a creat o stare de tensiune, Alexandru al II-lea ameninţând cu dezarmarea armatei române. Carol I i-a răspuns că ''armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului şi ai Alteţei Sale Imperiale va putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni niciodată să o dezarmeze''. Carol I a părăsit Bucureştiul, ameninţat cu ocuparea, şi armata română a ocupat un dispozitiv pe linia Calafat, Craiova, Slatina, Piteşti, Târgovişte pentru a face faţă trupelor ruse. O eventuală confruntare a fost înlăturată, Marile Puteri convocând un Congres de pace la Berlin, în iunie-iulie 1878, la care a participat şi o delegaţie a României, reprezentată de I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. A fost recunoscută independenţa României, dar acest lucru a fost condiţionat, printre altele, de acceptarea cedării sudului Basarabiei către Rusia, România urmând să primească Delta Dunării, Dobrogea şi Insula Şerpilor, potrivit lucrării ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

După obţinerea şi recunoaşterea independenţei, Parlamentul a proclamat România regat la 14/26 martie 1881. Alteţă regală din 1878, când Consiliul de Miniştri de la 9/21 septembrie a hotărât acest lucru, domnitorul Carol I a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881. Actul a coincis cu împlinirea a 15 ani de domnie. Coroana regelui a fost confecţionată din oţelul unui tun capturat la Plevna în 1877, iar cea a reginei a fost realizată din aur. Începând din 1866, ziua de 10 Mai a fost Ziua Naţională a României şi se sărbătorea cu mult fast.

De teama Rusiei şi a intenţiilor sale expansioniste în Balcani, Carol I şi guvernul lui Ion C. Brătianu s-au apropiat de Puterile Centrale, încheind la 18/30 octombrie 1883, la Viena, un tratat politico-militar cu Austro-Ungaria, la care au aderat Germania (în aceeaşi zi) şi Italia (3/15 mai 1888). Tratatul a reprezentat, printre altele, ieşirea României din izolarea politică, evitarea posibilităţii unei înţelegeri între Austro-Ungaria şi Rusia pe seama sa, obţinerea unei garanţii de securitate împotriva planurilor hegemonice ale Rusiei, consolidarea poziţiilor României şi a dinastiei de Hohenzollern în Europa de Sud-Est, considerate de Germania şi Austro-Ungaria ca un factor de stabilitate în această parte a Europei, avantaje economice pe piaţa Europei Centrale. Într-o oarecare măsură, tratatul s-a aflat în calea luptei pentru desăvârşirea unităţii statului naţional român, statul român nemaiputând acorda pe faţă sprijin moral şi material iniţiativelor şi acţiunilor românilor transilvăneni. Au existat, însă, unele intervenţii, pe cale diplomatică, pe lângă Curtea de la Viena, în favoarea românilor din provinciile aflate în stăpânirea monarhiei austro-ungare, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003). Acest tratat a fost în vigoare până la 14/27 august 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.

Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI

La 27 iunie/10 iulie 1913, România a intervenit în al doilea război balcanic izbucnit la 16/29 iunie, declarând război Bulgariei. Regele Carol I, în calitate de comandant suprem al armatei, şi-a stabilit cartierul general la Corabia, precizează volumul ''Istoria României în date''. Armata română a trecut Dunărea pe poduri de vase şi a înaintat spre Sofia fără luptă. O altă parte controla ţinutul de la sud de hotarul Dobrogei, cu oraşele Silistra, Turtucaia, Bazargic, Cavarna şi Balcic. La 5/18 iulie, ţarul Ferdinand al Bulgariei i-a cerut regelui Carol să oprească înaintarea trupelor române. Carol I a telegrafiat regilor Serbiei, Greciei şi Muntenegrului cerându-le încetarea ostilităţilor cu Bulgaria. Conferinţa de Pace de la Bucureşti din 16/29 iulie-28 iulie/10 august 1913, a pus capăt conflictului. Prin tratatul semnat la 28 iulie/10 august, României i-a revenit partea din sudul Drobrogei (judeţele Durostor cu reşedinţa la Silistra, şi Caliacra cu reşedinţa la Bazargic, reprezentând Cadrilaterul, cu o suprafaţă de 7.726 km pătraţi şi o populaţie de 378.027 de locuitori) până la linia Turk-Smil-Ekrene. În urma acestui tratat, situaţia internaţională a României s-a consolidat.

Regele Carol I a convocat la Castelul Peleş, la 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană, în contextul în care Austro-Ungaria, care declarase război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale, indicând tratatul semnat în 1883. Din primul moment, regele Carol I s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, afirmând cu hotărâre ''că datoria României e să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă'' fiind convins de victoria germană, notează volumul ''România, 1866-1947'' (Keith Hitchins, 2017). Dar cei prezenţi s-au pronunţat pentru neutralitate, afirmând că tratatul încheiat în 1883 avea în vedere situaţia în care Austro-Ungaria ar fi fost atacată, ori, aceasta atacase Serbia, astfel încât România nu era obligată să intervină. În faţa acestei situaţii, regele Carol I a conchis: ''constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional mă supun votului dumneavoastră'', potrivit volumului ''Istoria românilor. De la independenţă la Marea Unire (1878-1918)'' (vol. VII, TOM II, Editura Enciclopedică, 2003).

Primul rege al României, Carol I, a murit la Sinaia, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la vârsta de 75 de ani, şi a fost înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica episcopală, unde, după doi ani de la moartea sa, a fost înmormântată şi soţia sa, regina Elisabeta (17/29 decembrie 1843-18 februarie 1916). AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor: Marina Bădulescu, editor online: Alexandru Cojocaru)