Fiul politicianului Ion C. Cantacuzino, Ioan Cantacuzino (1863-1934) a urmat cursurile Liceului "Louis le Grand" (1879-1882) din Paris. Ulterior, a făcut studii de filosofie la Sorbona (1882-1885), de ştiinţe naturale (1886-1891) şi de medicină (1887-1894) la Paris, luându-şi doctoratul în medicină în 1894.

A obţinut titlul de doctor, cu teza "Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l'organisme", conform Dicţionarului "Membrii Academiei Române 1866/2003" (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti 2003).

A făcut un stagiu la Institutul Pasteur din Paris (1892-1894), unde a fost asistentul biologului rus I. Mecinikov (1845-1916), laureat al premiului Nobel pentru medicina în anul 1908.

A fost profesor de morfologie animală la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi (1894-1896).

În 1895 s-a întors la Institutul Pasteur, unde a realizat cercetări ştiinţifice (1895-1901). Revine în ţară la catedra de medicină experimentală din cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1901-1934) şi înfiinţează Laboratorul de Medicină Experimentală (1901), conform prezentării publicate de site-ul Spitalului Clinic "Dr. I. Cantacuzino", www.spitalul-cantacuzino.ro.

A ocupat funcţiile de director general al Serviciului Sanitar al României (1907-1910), şef al Directoratului Sănătăţii Publice, Civile şi Militare (1917-1918), director al Institutului de Seruri şi Vaccinuri, din Bucureşti, înfiinţat în 1921 din iniţiativa sa, conform Dicţionarului "Membrii Academiei Române 1866/2003". A făcut parte din guvernul condus de Nicolae Iorga, ca ministru al Muncii, Sănătăţii, Ocrotirii Sociale (18 aprilie 1931-31 mai 1932), iar în 1931 a fost ales şi senator. În timpul mandatului de ministru, a elaborat Legea reglementării muncii în porturi şi a finanţării luptei contra tuberculozei din beneficiile Loteriei de Stat, se arată în volumul ''Guverne şi guvernanţi (1916-1938)'', autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu ( Bucureşti, 1996).

S-a implicat în viaţa politică şi a devenit, din 1907, membru al Partidului Naţional Liberal. În perioada neutralităţii României (1914-1916) s-a manifestat ca fervent adept al intrării în război de partea Antantei. A fost mobilizat ca medic colonel, în cursul războiului de întregire (1917). A militat pentru reîntregirea ţării. În iunie 1918, a plecat la Paris, unde a activat pentru susţinerea cauzei naţionale. La 24 august/6 septembrie 1918 a avut loc o adunare a românilor aflaţi în Franţa, iar în cadrul acesteia a fost elaborată şi aprobată o moţiune semnată de 114 persoane, între care dr. Ion Cantacuzino, Vasile Lucaciu, P. Brătăşanu, Ioan Ursu, Vasile Stroescu ş.a. Documentul recomanda pe dr. Ion Cantacuzino şi pe Vasile Lucaciu pentru a discuta cu autorităţile aliate chestiunea românească'' ca să susţină în numele nostru interesele şi idealurile neamului românesc pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional'', se arată în volumul ''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920'' (Constantin I. Stan, Ed. Paideia, Bucureşti, 2010). În septembrie 1918, dr. Ion Cantacuzino, alături de Vasile Lucaciu au adresat generalului francez Franchet d'Esperey un memoriu în numele emigraţiei române din Paris, exprimându-şi satisfacţia în legătură cu victoriile aliaţilor pe câmpul de luptă şi încrederea că aceştia vor sprijini România în realizarea aspiraţiilor sale.

S-a numărat, totodată, printre membrii Consiliului Naţional al Unităţii Române, creat la Paris la 20 septembrie/3 octombrie 1918 şi al cărui preşedinte era Take Ionescu. De asemenea, a făcut parte şi din delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1919).

Fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală, a militat pentru consolidarea fundamentelor biologice ale medicinii teoretice şi practice. Vocaţia sa de fondator şi de mare organizator a fost demonstrată prin înfiinţarea de instituţii şi publicaţii - "Revista ştiinţelor medicale" (1905), "Annales de biologie" (1911) şi "Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie" (1928).

Savantul român a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric şi vaccinarea antiholerică, imunizarea activă, împotriva dizenteriei şi febrei tifoide, etiologia şi patologia scarlatinei, conform istoricului publicat de Spitalul Clinic "Dr. I. Cantacuzino".

Din 1896, şi-a publicat lucrările despre sistemele şi funcţiile fagocitare în regnul animal. Lui i se datorează introducerea noţiunii de imunitate prin contact. Cea mai de seamă contribuţie o reprezintă obţinerea primei modificări ereditare în bacteriologie, prin folosirea unui transformator, obţinut prin metode fizice (filtrare şi căldură), explică Dicţionarul "Membrii Academiei Române 1866/2003".

A fost un remarcabil organizator al luptei antiepidemice, demonstrând această abilitate şi în campania împotriva tifosului exantematic şi holerei, în timpul Primului Război Mondial (1916 - 1917). A coordonat primele campanii antimalarice, din România, fiind un pionier european al acestor acţiuni. Pe baza concluziilor cercetărilor privind vibrionul holeric, Ioan Cantacuzino a inventat o metodă de vaccinare antiholerică în masă în plină epidemie. Aceasta metodă - "marea experienţă românească de vaccinare" - este şi în prezent folosită în ţările unde se mai semnalează cazuri de holeră.

Datorită lui Ioan Cantacuzino, România a fost a doua ţară din lume, după Franţa, care a introdus, în 1926, vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin") ce conţine germeni cu virulenţă atenuată, pentru vaccinarea profilactică contra tuberculozei a nou-născuţilor, arată Spitalul Clinic "Dr. I. Cantacuzino".

A fost ales membru corespondent (24 mai 1911), apoi membru titular (30 mai 1925) al Academiei Române, potrivit dicţionarului "Membrii Academiei Române (1866-2003)". A deţinut calitate de membru şi în Comitetul de Igienă al Ligii Naţiunilor (1923), al Societăţii de Biologie şi al celei de Patologie Exotică franceze, al Academiei de Ştiinţe din Paris şi al Academiei de Medicină din Bruxelles.

Renumite universităţi i-au acordat titlul de Doctor honoris causa - Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) şi Bordeaux (1934). A fost distins cu titlul de Comandor al Legiunii de Onoare (1917). AGERPRES/(Documentare - Roxana Mihordescu; editor: Marina Bădulescu, editor online: Simona Aruştei)