Situaţia românilor din Transilvania era departe de a se fi stabilizat în urma actului de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Demersurile politico-diplomatice ale delegaţiei conduse de Ion I. C. Brătianu la Conferinţa de Pace de la Paris au vizat şi problema românilor din Transilvania, fiind prezentate aspecte ale vieţii sociale, politice şi economice, demografice, naţionale prin care a fost construită argumentaţia privind legitimitatea unirii provinciilor româneşti cu România.

Astfel, la 12/25 februarie 1919, Consiliul Militar Interaliat de la Versailles ''a acordat ca linie înaintată românească, linia de demarcaţie care urmează calea ferată Satu Mare, Oradea, Arad, fără a permite armatei române să intre în aceste oraşe unde vor fi garnizoane franceze''. Această hotărâre a fost adoptată de Consiliul Suprem la 13/26 februarie 1919, potrivit volumului ''România în Anii Primului Război Mondial'' (Editura Militară, Bucureşti, 1987).

De asemenea, a fost hotărâtă crearea unei zone neutre între trupele române şi cele ungare. Limita de est a acestei zone era artera Arad, Salonta, linia ferată Oradea, Careii Mari, Satu Mare. Linia dinspre vest pe care trebuia să se retragă armata ungară pornea de la Tisa, la 12 km vest de vărsarea Someşului, apoi trecea pe la 5 km vest de Debreţin, 5 km vest de Oroshaza, Seghedin. Zona neutră cuprinsă între cele două linii urma să fie ocupată de trupe franceze, engleze, italiene.

Cu prilejul şedinţei Consiliului Suprem din 12/25 martie 1919 Georges Clemenceau preciza că ''linia trasată în Transilvania este dincoace de frontiera promisă românilor în 1916''.

La 7/20 martie 1919, colonelul Fernand Vix, reprezentantul Comandantului aliat pe lângă guvernul ungar, a prezentat contelui Karolyi Mihaly, preşedintele guvernului ungar, nota aliaţilor cu privire la zona neutră şi la noua linie pe care trebuia să se retragă armata ungară, aliniament care nu era considerat o linie de demarcaţie ci doar o frontieră politică. S-a dat de asemenea un termen de zece zile, din data de 10/23 martie 1919, guvernului ungar pentru punerea în aplicare a notei, prin retragerea trupelor pe noua linie.

În data de 8/21 martie 1919, guvernul Karolyi demisiona şi Bela Kun, care devenise şeful noului guvern, nu a acceptat propunerea venită din partea aliaţilor şi a cerut mobilizarea generală a tuturor bărbaţilor cu vârste cuprinse între 16-48 de ani.

Pe fondul refuzului guvernului ungar de a pune în aplicare decizia Conferinţei de Pace privind zona neutră, la 17/30 martie 1919 Lloyd George a propus trimiterea unei delegaţii americano-anglo-franco-italiene sub conducerea generalului sud-african Jan C. Smuts pentru a negocia cu guvernul ungar şi pentru a clarifica situaţia. Delegaţia condusă de Jan C. Smuts a înmânat nota guvernului ungar, cerând totodată să respecte condiţiile armistiţiilor din 21 octombrie/3 noiembrie şi 31 octombrie/13 noiembrie 1918 încheiate de guvernul ungar anterior cu Antanta.

Guvernul ungar condus de Bela Kun a respins aceste propuneri şi a cerut ca trupele române să fie retrase pe aliniamentul hotărât la Belgrad la 13 noiembrie 1918, respectiv pe cursul râului Mureş. Concomitent, comandantul ungar a concentrat, la est de Tisa, şapte divizii şi o brigadă, iar în noaptea de 15/16 aprilie 1919, după un intens foc de artilerie, a trecut la ofensivă în lungul văilor Someşului, Crişului Repede şi Mureşului, potrivit volumului ''Istoria Militară a Românilor'' (Editura Militară, Bucureşti, 1992).

Forţele române, constituite din şapte divizii, din care două de vânători şi una de cavalerie şi detaşamentul general Marcel Olteanu, comandate de generalul George Mărdărescu au trecut la contraofensivă în chiar dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919 şi au respins trupele ungare pe întregul front.

În data de 16 aprilie 1919, comandamentul aliat, prin generalul Henri Berthelot, aducea la cunoştinţa guvernului român că românii au dreptul să riposteze ofensiv în cazul unui atac.

Armata română a înaintat rapid, la 19 aprilie 1919 au fost eliberate oraşele Satu Mare şi Carei, iar la 20 aprilie trupele române au intrat fără lupte în Oradea, unde au fost întâmpinate cu bucurie.

Armata ungară s-a retras pe linia marilor oraşe Nyiregyhaza, Debretin, Bekescsaba, pe care comandamentul ungar a hotărât să oprească înaintarea armatei române.

În cadrul contraofensivei armatei române, la 23 aprilie 1919 trupele române au intrat în Debreţin, iar la 27 aprilie 1919, comandamentul armatei ungare a ordonat evacuarea teritoriului de la est de Tisa, pentru a crea premisele unei contraofensive.

Până la 1 mai 1919 forţele române au ajuns în Valea Tisei, între Csap şi Szegedin. Pe acest aliniament cu o dezvoltare frontală de aproximativ 300 de km trupele române au rămas până la 20 iulie 1919.

La 30 aprilie 1919, comandantul trupelor ungare din Szolnok s-a prezentat la dispozitivul român pentru a înmâna comandantului Diviziei 2 vânători de munte propunerea de armistiţiu făcută de guvernul ungar.

În data de 3 mai 1919 s-a încheiat o Convenţie militară de încetare a ostilităţilor angajate de Ungaria împotriva României. În Convenţie se specifica faptul că: ''ostilităţile dintre Ungaria şi România încetează de îndată ce prezenta Convenţie este semnată; Ungaria se obliga să dezarmeze şi să demobilizeze imediat toate trupele care au luptat împotriva României (...). Trupele române vor evacua teritoriile Ungariei ce se vor afla în afara frontierei ce va fi fixată prin Tratatul de Pace. În caz de neexecutare de către guvernul ungar a condiţiilor prevăzute în această convenţie, în termenele fixate, armata română va relua operaţiile'', conform volumului ''România în Anii Primului Război Mondial'' (Editura Militară, Bucureşti, 1987). Convenţia de armistiţiu a fost semnată de generalul Constantin Presan şi colonelul Semis Werth.

După ce trupele române au ajuns pe Tisa, a fost creată o zonă militară, pe care guvernul de la Bucureşti nu a considerat-o un teritoriu românesc, care a avut drept guvernator pe generalul de brigadă Traian Moşoiu.

Guvernul român a explicat, la momentul respectiv, faptul că ocuparea respectivului aliniament nu reprezenta revendicarea unor teritorii din Ungaria, ci era generată de necesitatea de a avea - până la momentul renunţării de către Ungaria la intenţia de a cuceri teritorii româneşti şi până la dezarmarea acesteia - o poziţie strategică mai uşor de apărat datorită obstacolului natural reprezentat de Tisa.AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Irina Giurgiu)