La 4 aprilie 2019 se împlinesc 70 de ani de la înfiinţarea celei mai puternice organizaţii politico-militare de până în prezent, Alianţa Nord-Atlantică, ce reuneşte 29 de state din zona euro-atlantică, printre care se numără şi România.

Negocierile purtate între aliaţi în timpul conferinţelor dedicate încheierii celui de-Al Război Mondial şi organizării lumii postbelice (Teheran-1943, Moscova-1945, Potsdam-1945 şi Yalta-1945) au scos la iveală disensiuni între marile puteri, conturându-se două tabere antagonice - statele occidentale şi Uniunea Sovietică.

Extinderea ideologiei comuniste şi a sistemului sovietic în zonele ocupate de trupele Armatei Roşii au alarmat cancelariile occidentale. Impunerea prin forţă a regimului comunist la Praga, în februarie 1948, a dat un important semnal de alarmă statelor occidentale să înţeleagă natura noii ameninţări care se concretiza pe continentul european, conform https://history.state.gov.

În acest sens, la 17 martie 1948, Marea Britanie, Franţa, Luxemburg, Belgia şi Regatul Ţărilor de Jos semnau Tratatul de la Bruxelles care consfinţea apariţia unui sistem de apărare colectivă, în care statele membre se angajau să se ajute reciproc prin oferirea unei asistenţe depline în caz de agresiune. Tratatul aducea ca noutate puterea garanţiilor de securitate însă în mod concret acestea nu puteau face faţă unei eventuale invazii sovietice. Astfel, au fost declanşate negocieri cu Statele Unite ale Americii pentru a atrage această mare putere într-o formă de cooperare transatlantică, iar Tratatul de la Bruxelles era tocmai dovada că statele europene sunt determinate să se implice într-un proiect de apărare.

În octombrie 1948, Consiliul Consultativ al Puterilor Tratatului de la Bruxelles a anunţat ''asentimentul total asupra principiului referitor la un pact de apărare pentru Atlanticul de Nord'', însă Statele Unite nu mai fuseseră implicate într-o alianţă militară pe timp de pace, iar opinia publică şi clasa politică americană manifestau rezerve faţă de un astfel de angajament. Soluţia a venit de la influentul senator Arthur Vandenberg care a propus la 11 iunie 1948 rezoluţia supusă de la vot de Congresul SUA prin care Statele Unite se puteau implica pe timp de pace într-o alianţă defensivă de apărare colectivă.

La 10 decembrie 1948 au început la Washington negocierile asupra Tratatului Nord-Atlantic între statele membre ale Tratatului de la Bruxelles şi Statele Unite şi Canada. Statele implicate în procesul de negociere au adresat la 15 martie 1949 invitaţii Danemarcei, Islandei, Norvegiei şi Portugaliei să adere la acest proiect, potrivit volumului ''România - NATO. 1990-2008'' (Editura Fundaţia Rompres, 2008).

În cadrul unei ceremonii istorice desfăşurate la 4 aprilie 1949, la Washington, are loc semnarea Tratatului Nord-Atlantic, cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Washington. În conformitate cu prevederile Articolului 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Regatul Ţărilor de Jos, Norvegia, Portugalia şi Statele Unite ale Americii se angajau să îşi asigure reciproc libertatea şi securitatea.

Prima reuniune a Consiliului Nord-Atlantic a avut loc la Londra, la 25 iulie 1950, prilej cu care a fost ales primul preşedinte al acestui for, în persoana reprezentatului Statelor Unite ale Americii, Charles M. Spofford. La 19 decembrie 1950, Consiliul Nord-Atlantic l-a desemnat pe generalul american Dwight D. Eisenhower drept primul comandant al Comandamentului Suprem Aliat pentru Europa. În 1951, la 19 noiembrie, la Paris a fost inaugurat Colegiul pentru Apărare al NATO, care a avut iniţial sediul la Paris, iar din 1966 a fost mutat la Roma. Primul Comandant Suprem Aliat pentru Atlantic a fost numit la 30 ianuarie 1952 în persoana viceamiralului american Lynde D. McCormick.

Grecia şi Turcia au aderat la Alianţa Nord-Atlantică la 18 februarie 1952.

Cu prilejul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic din 20-25 februarie 1952 de la Lisabona s-a hotărât reorganizarea structurii organizaţiei cu un cartier general care a fost stabilit la Paris. La 12 martie 1952 a fost numit primul secretar general al organizaţiei - Lordul Ismay, care a preluat şi funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Nord-Atlantic.

Republica Federală Germania a fost invitată să adere la organizaţie la 23 octombrie 1954, iar anul următor la data de 6 mai a devenit stat membru al NATO.

Punerea în comun a controlului armamentului nuclear a generat prima dezbatere amplă în cadrul NATO determinând Franţa să adopte o poziţie diferită. Preşedintele francez Charles de Gaulle a anunţat la 10 martie 1966 intenţia ţării sale de a se retrage din structura militară integrată a Alianţei. Odată cu anunţarea acestei decizii, cartierul general al Alianţei a fost mutat de la Paris la Mons (Belgia), fiind inaugurat la 31 martie 1967.

Consiliul Nord-Atlantic din 13-14 decembrie 1967 a reprezentat un moment important în istoria NATO, fiind aprobat ''Raportul Harmel'' care viza viitoarele sarcini ale organizaţiei . A fost adoptat un nou Concept Strategic care instituia riposta flexibilă în caz de agresiune.

Pentru dezvoltarea comunicaţiilor, Alianţa a lansat primul său satelit de comunicaţii la 20 martie 1969.

Pe fondul cursei capabilităţilor nucleare în anii '70 şi '80, a fost înfiinţat la 14 decembrie 1966 Comitetul pentru Planificarea Apărării care a instituit Comitetul afacerilor apărării nucleare şi Grupul de planificare nucleară.

Spania a devenit la 30 mai 1982 cel de-al 16-lea stat membru al NATO.

La 5-7 octombrie 1987, pentru prima dată, inspectori ai Uniunii Sovietice au participat la exerciţiile militare ale NATO desfăşurate în Turcia, anterior la 28-30 august, acelaşi an, experţi militari americani participaseră la manevrele militare sovietice de lângă Minsk.

Schimbările politice profunde din estul Europei din 1989 şi din anii imediat următori au determinat Alianţa să adopte la Consiliul Nord-Atlantic din 8-9 noiembrie 1991 un nou Concept Strategic care să răspundă noului spectru internaţional.

Dezmembrarea Iugoslaviei a transformat regiunea Balcanilor într-o zonă de insecuritate care punea în pericol flancul sudic al NATO. Criza şi războiul civil din Fosta Iugoslavie a reprezentat una dintre cele mai profunde provocări la adresa spaţiului euro-atlantic, determinând Alianţa să adopte măsuri specifice. Astfel, la 2 aprilie 1993 Consiliul Nord-Atlantic a cerut SACEUR să ia măsuri pentru implementarea rezoluţiei 816 a Consiliului de Securitate al ONU, autorizând întărirea zonei de interdicţie aeriană. La 28 februarie 1994 a avut loc, în cadrul acestei misiuni, prima operaţiune de luptă a NATO prin doborârea a patru avioane de luptă sârbeşti care au încălcat zona de interdicţie aeriană.

Alianţa s-a implicat activ în conflictul din Bosnia prin Forţa Deliberată, precum şi în procesul de stabilizare după semnarea Acordurilor de Pace de la Dayton, din noiembrie 1995.

Summitul NATO de la Bruxelles din 10-11 ianuarie 1994 a concretizat lansarea Parteneriatului pentru Pace, invitând toate statele partenere din Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic şi statele membre ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa să facă parte din acesta. La 26 ianuarie 1994, România a semnat Documentul-Cadru al Parteneriatului pentru Pace, fiind primul stat care a aderat la acest format.

În 1997, Alianţa a stabilit relaţii instituţionalizate cu Federaţia Rusă şi cu Ucraina, iar la 8 iulie, cu prilejul reuniunii la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic de la Madrid, Cehia, Polonia şi Ungaria au fost invitate să adere la organizaţie. După încheierea procesului de ratificare, în aprilie 1999, aceste state au devenit membri cu drepturi depline ai NATO.

Criza din Kosovo a angrenat şi Alianţa Nord-Atlantică care a desfăşurat operaţiuni militare aeriene din 23 martie şi până în 10 iunie 1999 pentru oprirea actelor de violenţă şi stoparea crizei umanitare. Ulterior, Consiliul de Securitate al ONU a autorizat desfăşurarea unei forţe internaţionale în Kosovo, reunită în jurul NATO - denumită simbolic KFOR.

Reuniunea la nivel înalt a NATO de la Washington, din 23-25 aprilie 1999, a adoptat un nou Concept Strategic pentru a face faţă provocărilor secolului XXI. De asemenea, liderii Alianţei au decis întărirea dimensiunii operaţionale a Parteneriatului pentru Pace şi a Dialogului Mediteranean.

În urma atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001, SUA au solicitat, la 3 octombrie acelaşi an, pentru prima dată în istoria Alianţei invocarea Articolului 5 din Tratatul de la Washington. Aliaţii au răspuns prompt solicitării SUA şi au fost luate o serie de măsuri de coeziune la nivelul funcţionării Alianţei şi de contracarare a fenomenului terorist.

Procesul de extindere al Alianţei a continuat la summit-ul de la Praga cu adresarea invitaţiilor de aderare pentru Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Cu acelaşi prilej, liderii NATO au hotărât înfiinţarea unei Forţe de reacţie rapidă care să poată fi desfăşurată în timp de criză oriunde în lume. În context, s-a decis ca NATO să fie dotată cu o nouă structură de comandă, respectiv prin înlocuirea Comandamentului Forţelor Aliate din Atlantic cu Comandamentul Suprem Aliat pentru Transformare, care să se ocupe de modernizarea Alianţei.

La 11 august 2003 NATO preia comanda Forţei Internaţionale pentru Asistenţă de Securitate din Afganistan în cadrul primei misiuni a Alianţei în afara spaţiului euro-atlantic.

Summit-ul NATO de la Istanbul din 2004 a fost dedicat combaterii terorismului internaţional şi continuării procesului complex de transformare a Alianţei, iar reuniunea la nivel înalt de la Riga din 28-29 noiembrie 2006 a fost dedicată eforturilor de transformare a Alianţei pentru a se adapta la noile provocări ale secolului XXI.

Summitul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord care a avut loc la Bucureşti în perioada 2-4 aprilie 2008 a fost cel mai important eveniment de politică externă organizat de România. Extinderea Alianţei Nord-Atlantice a fost tema cea mai sensibilă a summitului de la Bucureşti. A fost vorba despre diferendul dintre Grecia şi Macedonia privind numele oficial al statului macedonean, drept pentru care reprezentanţii greci s-au opus categoric privind o invitaţie adresată autorităţile de la Skopje în Alianţă, rămânând totuşi ca invitaţia să fie adresată numai după ce ambele state se pun de acord asupra numelui Macedoniei. Cu acelaşi prilej, Croaţia şi Albania au primit invitaţii de aderare şi la 1 aprilie 2009 au aderat la NATO. Muntenegru este cel mai recent membru al Alianţei, din 5 iunie 2017.

La summit-ul de la Lisabona din 19 noiembrie 2010 a fost adoptat cel mai recent Concept Strategic al Alianţei care enunţă cele trei principii primordiale de acţiune: apărarea colectivă, gestionarea crizelor şi securitatea cooperantă.

După anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia în 2014, NATO a decis să crească gradul de reacţie al armatelor statelor membre prin diverse exerciţii pentru a putea face faţă oricărei crize care ar putea apărea la adresa oricărui stat membru al Alianţei. În cadrul summitului NATO din Ţara Galilor, din 4-5 septembrie 2014, pentru a face faţă noilor provocări din mediul de securitate atât în interiorul graniţelor Alianţei cât şi în afara acestora s-a decis înfiinţarea a patru grupuri de luptă, câte unul în Estonia, Lituania, Letonia şi Polonia, şi a două structuri de comandă în România, respectiv Comandamentul Multinaţional de Divizie Sud-Est şi Unitatea de Integrare a Forţei, conform http://www.mndse.ro şi http://www.nfiu.ro.

În prezent, Alianţa este implicată cu circa 20.000 de militari în operaţiuni şi misiuni pe glob, atât în plan terestru, aerian şi maritim. NATO conduce operaţiunile din Afganistan, Kosovo şi Mediterana. Se implică în misiuni de poliţie aeriană în Estul spaţiului euro-atlantic, în misiuni de antrenament în Irak şi sprijină Uniunea Africană, conform www.nato.int.

La 70 de ani de la înfiinţarea sa, prin capacitatea sa extraordinară de adaptare de-a lungul timpului la mediul internaţional de securitate Alianţa Nord-Atlantică rămâne cel mai important garant al securităţii statelor membre în faţa potenţialelor pericole ce pot apărea în interiorul şi în afara spaţiului euro-atlantic.AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Irina Giurgiu)