În 1889, medicii germani Joseph von Mering şi Oskar Minkowski au descoperit că, dacă îndepărtează pancreasul unui câine, animalul dezvoltă simptome de diabet şi moare la puţin timp după aceasta. Această descoperire i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă rolul pancreasului în reglarea nivelului glucozei din sânge, conform portalului de ştiri şi informaţii medicale medicalnewstoday.com.

În 1910, fiziologul englez Sir Edward Albert Sharpey-Schafer a lansat ipoteza că diabetul apare atunci când din organism lipseşte o anumită substanţă chimică produsă de pancreas. El a numit această substanţă insulină, de la "insulă", pentru că este produsă de celulele din insulele lui Langerhans.

Insulele lui Langerhans reprezintă o aglomerare de celule aflate în pancreasul endocrin, care măsoară presiunea sângelui şi produc o serie de hormoni, printre care insulina, pe care îi eliberează în sânge. Au fost descoperite în anul 1868 de medicul german Paul Langerhans.

În 1921, medicul canadian Frederick Banting alături de biochimistul şi fiziologul american Charles Best au introdus un extract din celule pancreatice de la câini sănătoşi în câini bolnavi de diabet. Acest experiment a dus la stoparea diabetului şi a marcat descoperirea hormonului denumit insulină. Ei au lucrat alături de alţi doi oameni de ştiinţă pentru a purifica insulina pe care o recoltau din pancreasul de vacă pentru a obţine primul tratament pentru persoanele diabetice. Descoperirea lor a fost premiată cu Nobelul pentru Medicină, dar au fost ei într-adevăr primii care au descoperit acest lucru?

Într-un articol ştiinţific dedicat împlinirii unui secol de la descoperirea insulinei, medicii spanioli Pedro Gargantilla şi N. Arroyo, de la Hospital de El Escorial, Madrid, precum şi cercetătorul Emilio Pintor de la European University of Madrid, aduc în discuţie contribuţia lui Nicolae C. Paulescu la saltul făcut de medicină în salvarea bolnavilor de diabet. Articolul lor a fost publicat în arhiva de articole şi studii ştiinţifice Researchgate.net.

Cei trei susţin că bolnavii de diabet îi datorează tratamentul cu insulină savantului român Nicolae C. Paulescu (1869-1931).

Conform britannica.com, Paulescu a studiat la Paris, unde s-a pregătit sub conducerea medicului francez Etienne Lancereaux. Lancereaux bănuia de mult că pancreasul este sursa diabetului. La începutul secolului al XX-lea, după ce a obţinut doctorate în chimie biologică şi ştiinţe ale naturii de la Universitatea din Paris, Paulescu a început să caute substanţa pancreatică activă despre care credea că va vindeca diabetul. Omul de ştiinţă român şi-a început studiile asupra secreţiei endocrine a pancreasului în laboratorul organizat la Hotel Dieu (Paris) de Departamentul pentru Medicină Internă al Universităţii Sorbonne.

La vârsta de 31 de ani, a revenit în ţară pentru a pune pe picioare Laboratorul de Fiziologie Experimentală la Universitatea Bucureşti. Aici el a emis ulterior ipoteza că substanţa activă a pancreasului acţionează asupra glucozei, permiţând păstrarea glucozei în muşchi şi în ficat şi, atunci când este absentă, are ca rezultat acumularea de glucoză în sânge.

În 1916, Paulescu a reuşit să obţină un extract pancreatic apos pe care l-a injectat unui câine cu diabet şi, măsurând nivelul glicemiei, a demonstrat că are un efect de normalizare a nivelului de glucoză din sânge. El a denumit acest extract pancreatic activ pancreină. În acelaşi an, însă, din cauza activităţilor militare asociate Primului Război Mondial, a trebuit să-şi închidă laboratorul.

Sursa foto: insulin.library.utoronto.ca

În anii următori, el a scris lucrări care descriu experimentele şi descoperirile sale, între care efectele produse după extirparea completă a pancreasului la câini, precum şi dispariţia temporară a acestor efecte după injectarea de extract pancreatic. Publicarea studiilor sale despre diabet şi "pancreină" (considerată acum a fi insulină), scrise în limba franceză, a fost însă întârziată până în 1921. În acel an Paulescu şi-a comunicat rezultatele Societăţii de Biologie din Bucureşti şi a publicat studiul "Recherches sur le rôle du pancréas dans l'assimilation nutritive" în revista "Archives Internationales de physiologie, de biochimie et de biophysique", conform Centrului European pentru Studierea Diabetului (CEED). La 10 aprilie 1922, Paulescu a obţinut în România brevetul pentru "pancreină şi procedeul fabricaţiei ei".

Între timp, Frederick Banting şi Charles Best îşi continuau studiile la Toronto fără a fi conştienţi de importanţa studiilor lui Paulescu, pe care savantul român le publicase în franceză. În consecinţă, numele lui Paulescu nu este nici măcar menţionat în lucrarea publicată de Banting. La 11 ianuarie 1922, adolescentul în vârstă de 14 ani Leonard Thompson a devenit prima persoană care a primit o injecţie cu insulină ca tratament antidiabetic. Thompson a trăit încă 13 ani cu diabet şi a murit de pneumonie.

În entuziasmul din jurul descoperirilor lui Banting şi Best, opera savantului român a fost trecută cu vederea. Şi poate că a fost umbrită şi mai mult de activităţile sale politice, scrie site-ul britannica.com. Unii s-au întrebat de ce Paulescu nu a primit o parte din Premiul Nobel din 1923, sau mulţi alţii a căror muncă a facilitat descoperirea insulinei. Nu există un răspuns clar la aceste întrebări. Tot ce ştim este că descoperirea nu putea veni prea curând şi că, astăzi, datorită muncii multor oameni de ştiinţă, persoanele care suferă de diabet sunt capabile să ducă o viaţă lungă şi productivă, conchide site-ul citat.

Abia în 1936, medicul britanic Sir Harold Percival Himsworth a publicat o lucrare ştiinţifică în care diferenţia între diabetul de tipul I şi diabetul de tipul II. El a teoretizat faptul că numeroşi oameni se confruntă cu o rezistenţă la insulină şi nu cu o deficienţă a acestui hormon. Rezistenţa la insulină este unul dintre factorii care conduc la apariţia diabetului de tipul II.

Sursa foto: www.stjohnswoodmemories.org.uk

Când o persoană are rezistenţă la insulină, celulele din organism îşi pierd sensibilitatea faţă de insulină şi astfel scade permeabilitatea membranei celulare faţă de glucoză, care rămâne la un nivel ridicat în sânge. Ca reacţie la acest fenomen, pancreasul îşi suplimentează producţia de insulină, iar când acest lucru se întâmplă de-a lungul unei perioade mari de timp, pancreasul este afectat.AGERPRES/(AS - autor: Codruţ Bălu, editor: Mariana Ionescu, editor online: Ady Ivaşcu)

Sursa foto deschidere: insulin.library.utoronto.ca

Citeşte şi:

#insulina100/ Istoria insulinei

#insulina100/ Diabetul, scurtă istorie a acestei afecţiuni mortale până acum un secol

UN SECOL DE ŞTIINŢĂ: Descoperirea hormonului insulină de către cercetătorii de la Universitatea din Toronto

#insulina100/ Controverse legate de Premiul Nobel atribuit pentru descoperirea insulinei

#insulina100/ Un secol de la descoperirea insulinei, una dintre cele mai mari realizări medicale din istorie

#insulina100/ Un profesor român, la originea descoperirii insulinei (Centrul European pentru Studierea Diabetului) 

#insulina100/ Dr. N.C.Paulescu: ''Revendic invenţiunea produsului organic Pancreina'' (textul original al memoriului descriptiv)

#insulina100/VIDEO Cercetătorii prezentaţi drept autorii unei descoperiri epocale au fost şi protagoniştii unor rivalităţi şi relaţii amare