Cercetătorii Frederick Banting, Charles Best, James Collip şi John Macleod, implicaţi în experimentele care au dus la sintetizarea insulinei, sunt consideraţi autorii unei descoperiri spectaculoase, care a oferit cercetării medicale unul dintre primele sale mari succese. În acelaşi timp, s-a născut şi o saga incredibilă, compusă din rivalităţi şi relaţii amare între cercetătorii aflaţi la originea descoperirii. Site-ul thecanadianencyclopedia.ca descrie în ce a constat contribuţia celor patru oameni de ştiinţă la descoperirea insulinei.

Frederick Banting (1891 - 1941)

În seara zilei de 31 octombrie 1920, doctorul Frederick Banting, un tânăr medic chirurg din London, un oraş din provincia canadiană Ontario, nota această idee despre cercetările sale asupra pancreasului: "Diabet. Suturarea canalelor pancreatice ale câinilor. Menţinerea câinilor în viaţă până când acinii se dezintegrează şi lasă să apară insulele. Încearcă să izolezi secreţia internă a acestor insule pentru a depăşi glicozuria".

Frederick Banting, fiul unui agricultor din Alliston, Ontario, a obţinut o diplomă în medicină la Universitatea din Toronto în 1916. A luptat în Primul Război Mondial, înainte să urmeze studii postuniversitare în chirurgie. Şi-a deschis apoi un cabinet medical în London, câştigând bani în plus după ce a acceptat să predea cu jumătate de normă la Departamentul de Fiziologie din cadrul Universităţii Werstern Ontario. Acea idee revoluţionară i-a venit după ce a citit o serie de documente în timp ce pregătea o expunere despre pancreas, pe care voia să o susţină în faţa studenţilor săi la medicină. Frederick Banting nu avea pe atunci decât foarte puţină experienţă în domeniul cercetării sau tratării diabetului.

Credea că era posibil ca alţi cercetători să nu fi descoperit secreţia internă a pancreasului în extractele lor pentru că aceasta ar fi fost distrusă de secreţia externă a aceluiaşi organ, constând în binecunoscutele sucuri digestive produse de celulele acinare. Dacă fluxul de sucuri digestive care ies din pancreas putea fi stopat prin blocarea sau suturarea chirurgicală a canalelor pancreatice, atunci pancreasul nu ar mai produce acea secreţie externă. Celulele sale acinare "se ofilesc", dar celulele sale din insulele pancreatice, sursă posibilă a secreţiei interne, ar continua să producă substanţa. Aceasta ar putea fi astfel izolată şi utilizată pentru a trata diabetul.

John J. R. Macleod (1876 - 1935)

Profesorii de la Universitatea Western Ontario l-au sfătuit pe Frederic Banting să îşi prezinte ideea la Universitatea Toronto, care dispunea de importante instalaţii de cercetare sub conducerea lui John James Rickard Macleod, un fiziolog renumit, expert în metabolismul glucidelor. În timpul primei lor întâlniri, ideea formulată de Frederick Banting şi experienţa celui din urmă acumulată în calitate de cercetător l-au făcut pe John Macleod să fie sceptic. John Macleod ştia că oameni de ştiinţă mult mai experimentaţi au lucrat deja asupra acestei ipoteze. Însă el dispunea de mijloace rămase neutilizate, în special animale de laborator şi asistenţi entuziaşti. A ajuns astfel la concluzia că nu risca mare lucru dacă îl lăsa pe Frederick Banting să îşi încerce norocul acolo unde alţii au eşuat. John Macleod i-a oferit lui Frederick Banting un spaţiu într-un laborator, câini asupra cărora putea să lucreze şi serviciile unui student-asistent pe durata verii anului 1921.

Unul dintre asistenţii lui John Macleod, Charles Best, a câştigat - după ce s-a dat cu banul - privilegiul de a fi primul laborant care urma să lucreze cu Frederick Banting. Frederick Banting şi Charles Best şi-au început experimentele sub coordonarea lui John Macleod la Universitatea din Toronto pe 17 mai 1921.

Cercetări ştiinţifice la Universitatea din Toronto

Frederick Banting şi Charles Best au constatat că cercetările riguroase erau dificile, complicate şi presărate cu numeroase capcane. Chirurgia pancreatică, reprezentată de suturarea canalelor la câinii de laborator, era departe de a fi uşoară, în special în acea perioadă de călduri toride înregistrate la Toronto în vara anului 1921. Evaluarea precisă şi coerentă a rezultatelor obţinute era la rândul ei departe de a fi facilă. Înainte de a pleca în Scoţia lui natală pe durata vacanţei universitare, John Macleod a oferit celor doi tineri cercetători o serie de sfaturi despre procedurile care trebuiau urmate în cadrul studiului, în special o recomandare crucială despre modul de pregătire a extractelor de pancreas prelevate de la câini ale căror canale pancreatice au fost suturate, înainte de a fi injectate ulterior în câini care au suferit o ablaţie de pancreas, devenind astfel diabetici.

Frederick Banting şi-a continuat cercetările cu multă determinare şi cu tendinţa tipică a persoanelor entuziaste, reuşind sistematic să interpreteze rezultatele într-o manieră pozitivă. Pe 30 iulie, a injectat într-un câine diabetic fără pancreas, în prezenţa lui Charles Best, un extract de pancreas degenerat prelevat de la un câine ale cărui canale pancreatice au fost suturate. Cei doi cercetători au observat atunci o scădere abruptă a glicemiei câinelui tratat. Injectarea acelui extract la alţi câini (animalele nu aveau nume, erau identificate doar cu ajutorul unor numere) a părut adeseori să reducă nivelul glicemiei. Atunci când John Macleod s-a întors la Toronto spre sfârşitul verii, a găsit doi cercetători entuziasmaţi, care considerau extrem de pozitive experienţele lor despre un produs denumit în limba engleză "isletin".

John Macleod a rămas însă foarte sceptic. Le-a cerut celor doi cercetători să repete şi să îşi rafineze experimentele, opunându-i-se cu fermitate lui Frederick Banting în privinţa instalaţiilor şi a resurselor alocate. Odată cu continuarea experimentelor pe parcursul toamnei anului 1921, Frederick Banting şi Charles Best au constatat că puteau să se dispenseze de realizarea delicatei operaţii de suturare a canalelor pancreatice. S-a dovedit că era posibil să se producă un extract la fel de eficace pe baza pancreasului de vită sau de porc, proaspăt şi păstrat la frigider, ce putea fi procurat de la un abator local. Astfel, s-a dovedit că ideea bună a lui Frederick Banting a fost utilă doar pentru a justifica demararea cercetărilor la Toronto. În realitate, acea idee nu era în mod special una originală, eficace sau chiar validă din punct de vedere fiziologic.

James Collip (1892 - 1965)

De fapt, provocarea consta în a face extractele pancreatice să devină sistematic eficace, într-o manieră convingătoare, pentru a trata simptomele diabetului. Refrigerarea pancreasului (care inhibă acţiunea enzimelor) a marcat un important pas înainte. Cercetătorii din Toronto şi-au ameliorat considerabil tehnica de purificare a ţesuturilor mărunţite care păreau să conţină secreţia internă a pancreasului.

La cererea lui Frederick Banting, John Macleod a recrutat un biochimist talentat, care s-a alăturat echipei în decembrie 1921. James Bertram Collip era un profesor de la Universitatea Alberta, care îşi făcuse studiile la Toronto. S-a întors în acest oraş pentru a lucra timp de câteva luni alături de James Macleod la alte proiecte. James Collip nu a întârziat să amelioreze calitatea extractelor brute preparate de Frederick Banting şi Charles Best, a căror eficacitate era până atunci neregulată. Prima prezentare a cercetărilor efectuate la Toronto, spre sfârşitul lunii decembrie 1921, realizată de Frederick Banting şi Charles Best în faţa membrilor Societăţii Americane de Fiziologie s-a lovit însă de un zid de critici formulate de diabetologii prezenţi în sală. Rezultatele obţinute, deşi erau promiţătoare, nu păreau să se distingă cu adevărat de cele obţinute de alte echipe.

În ianuarie 1922, cercetătorii din grupul de la Toronto au decis că puteau să testeze în deplină siguranţă eficacitatea extractului lor pancreatic pe pacienţi umani. Pe 11 ianuarie, un extract pancreatic preparat de Frederick Banting şi Charles Best a fost administrat prin injectare lui Leonard Thompson, un tânăr diabetic de 13 ani şi aflat în pragul morţii, la Spitalul General din Toronto. Decepţia a fost una generală atunci când măsurătorile medicale au arătat că testul a fost un eşec. Dar, 12 zile mai târziu, pe 23 ianuarie, echipa a reluat administrarea extractului asupra lui Leonard Thompson, iar rezultate spectaculoase au fost atunci obţinute. Concentraţia de glucoză din sângele şi urina pacientului a revenit la normal, iar alte simptome diabetice au fost atenuate. Cercetătorii au ştiut în acel moment că deţineau ceva extrem de serios din punct de vedere medical.

Cheia succesului în privinţa lui Leonard Thompson a ţinut de faptul că James Collip, care lucra neobosit la acest proiect, a reuşit să pună la punct o metodă de extracţie ameliorată, care permitea eliminarea contaminanţilor toxici încă prezenţi în cele mai bune extracte preparate de Frederick Banting şi Charles Best. Extractele mai pure preparate de el s-au dovedit astfel sistematic eficace. Această realizare a dovedit că echipa din Toronto a descoperit într-adevăr secreţia internă a pancreasului.

Cercetătorii au început atunci să lucreze într-un ritm intens. Grupul a continuat să se mărească şi a publicat, pe 22 martie 1922, un raport preliminar despre rezultatele testelor clinice efectuate pe Leonard Thompson şi mai mulţi alţi bolnavi, apărut în Jurnalul Asociaţiei Medicale Canadiene. Pe 3 mai 1922, John Macleod a prezentat un articol intitulat "The Effects Produced on Diabetes by Extracts of Pancreas" ("Efectele produse asupra diabetului de extractele pancreatice") la o conferinţă organizată de Association of American Physicians la Washington, în cadrul căreia echipa din Toronto a folosit pentru prima dată termenul de "insulină". John Macleod a fost acela care a sugerat alegerea acestui cuvânt, a cărui origine latină înseamnă "insuliţă". Articolul i-a citat în lista autorilor pe următorii cercetători: F.G. Banting, C.H. Best, J.B. Collip, W.R. Campbell, A.A. Fletcher, J.J.R. Macleod şi E.C. Noble (Walter Campbell şi Almon Fletcher sunt cei doi medici care au administrat extractele pancreatice asupra bolnavilor, iar Clark Noble era un alt tânăr fiziolog).

Medicii prezenţi în sală s-au ridicat în picioare şi i-au ovaţionat pe cercetătorii din Toronto la finalul acelei prezentări. Peste tot în lume, s-a afirmat că medicii din Toronto tocmai au descoperit insulina.

Timp de mulţi ani după acea descoperire, Universitatea Toronto a coordonat producţia de insulină exploatând brevetele care i-au fost cedate de membrii echipei care a realizat descoperirea. Universitatea canadiană a acordat apoi licenţe mai multor producători, care, spre sfârşitul anului 1923, preparau deja o cantitate suficientă de insulină pentru a trata victimele diabetului peste tot în lume. Sosirea chimistului Peter Moloney în cadrul echipei în primăvara anului 1922 a marcat un moment hotărâtor pentru operaţiunile de producţie. Procesul pus la punct de Peter Moloney în vederea purificării insulinei a permis producerea acestei substanţe în cantităţi mari.

Premiul Nobel

Entuziasmul general care a întâmpinat sosirea bruscă pe piaţa medicală a unui tratament eficace împotriva diabetului a mascat însă o saga incredibilă, compusă din rivalităţi şi relaţii amare între cercetătorii aflaţi la originea descoperirii.

Frederick Banting a avut ideea care a făcut ca proiectul să înceapă. După părerea lui, el şi Charles Best, care au lucrat în mare parte singuri, sunt aceia care au descoperit secreţia internă a pancreasului graţie unor experimente realizate pe câini în timpul verii şi toamnei anului 1921. Frederick Banting nu l-a apreciat niciodată pe John Macleod şi consideră că James Collip, cu care a avut cel puţin o altercaţie violentă în laborator, nu a făcut altceva decât să amelioreze puţin procedeul de purificare a insulinei. Frederick Banting avea printre prietenii lui apropiaţi mai multe persoane bine plasate în forurile decizionale din Toronto. Înţelegând că premiul Nobel ar fi putut fi decernat pentru descoperirea insulinei, acele persoane au lucrat neobosit pentru ca Frederick Banting să fie recunoscut, în ţara lui şi în străinătate, în calitate de descoperitor al insulinei.

Cercetători experimentaţi au însă mai degrabă tendinţa de a considera că lucrările oarecum stângace ale lui Frederick Banting şi Charles Best nu şi-ar fi atins niciodată scopul fără contribuţiile aduse de John Macleod şi James Collip, precum şi de alţi cercetători, mai ales aceia care au realizat progrese cruciale pentru măsurarea şi monitorizarea glicemiei. La finalul deliberărilor pentru atribuirea premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină pe anul 1923, Comitetul Nobel de la Institutul Karolinska din Suedia a ajuns la concluzia că Frederick Banting nu ar fi putut niciodată să descopere insulina fără ajutorul lui John Macleod. Comitetul a decis astfel să decerneze premiul Nobel pe anul 1923 lui Frederick Banting şi lui John Macleod. A fost vorba despre una dintre cele mai rapide atribuiri din istoria premiului Nobel. Frederick Banting a declarat imediat că Charles Best merita la fel de mult să fie premiat şi că va împărţi recompensa financiară cu tânărul lui partener de cercetări ştiinţifice. John Macleod a anunţat, la rândul lui, că îi va oferi lui James Collip jumătate din suma primită.

Astfel, premiul Nobel care a recompensat descoperirea insulinei a devenit extrem de controversat. Admiratorii lui Frederick Banting, cărora li s-au alăturat Charles Best şi prietenii lui, susţin că John Macleod nu ar fi putut să fie recompensat de Comitetul Nobel şi că premiul ar fi trebuit să fie decernat lui Frederick Banting şi Charles Best. Mulţi ani de propagandă, incluzând în special numeroase eforturi ce vizau deformarea faptelor istorice, au dus la ancorarea în conştiinţa publicului, mai ales în Canada, a ideii că insulina a fost descoperită de Frederick Banting şi Charles Best. John Macleod şi James Collip au ajuns să fie uitaţi de Istorie.

În epocă, cercetătorii şi istoricii specializaţi în ştiinţe medicale înclinau totuşi să creadă că descoperirea insulinei rezulta dintr-o colaborare la care a participat o întreagă echipă, inclusiv Frederick Banting, Charles Best, James Collip, John Macleod şi alţii. Este versiunea cel mai mult acceptată în prezent la Universitatea din Toronto şi în cadrul cercurilor mai bine informate. Mai multe campanii au fost lansate, în epocă, pentru a apăra ideea potrivit căreia unul sau altul dintre primii cercetători care au studiat efectele pancreasului asupra diabetului - Ludwig Zuelzer, Ernest Scott, Nicolae Constantin Paulescu - era în realitate adevăratul descoperitor al insulinei. Totuşi, această idee nu a beneficiat niciodată de sprijinul unui număr foarte mare de susţinători.

Importanţa descoperirii

În timpul unui dineu organizat pentru a celebra câştigarea premiului Nobel pentru medicină în 1923, la Toronto, un cercetător cu spirit pătrunzător a înlăturat printr-o singură frază controversa despre atribuirea premiului, declarând că gloria asociată descoperirii insulinei este suficient de mare pentru a se răsfrânge asupra tuturor celorlalţi cercetători.

În lumea întreagă, milioane de diabetici erau prea puţin interesaţi de disputele legate de prestigiul ştiinţific asociat descoperirii şi de autoritatea potenţială care revenea cercetătorilor premiaţi cu Nobel. În schimb, ei se declarau cuceriţi de faptul că în Canada tocmai apăruse o terapie capabilă să îi scutească de efectele generate de boala lor. Odată cu descoperirea insulinei, problema generată de diabet a devenit o chestiune care ţinea mai degrabă de calitatea vieţii, nu de moartea pe termen pe termen scurt sau mediu. Bazându-se pe cercetările predecesorilor lor, grupul din Toronto, compus din Frederick Banting, Charles Best, James Collip şi John Macleod, a reuşit să facă o descoperire spectaculoasă şi să aducă cercetării medicale unul dintre primele sale mari succese. AGERPRES/(AS - autor: Florin Bădescu, editor: Mariana Ionescu, editor online: Anda Badea)

Sursa foto: thecanadianencyclopedia.ca

Citeşte şi:

#insulina100/ Dr. N.C.Paulescu: ''Revendic invenţiunea produsului organic Pancreina'' (textul original al memoriului descriptiv)

#insulina100/ Un secol de la descoperirea insulinei, una dintre cele mai mari realizări medicale din istorie

#insulina100/ Un profesor român, la originea descoperirii insulinei (Centrul European pentru Studierea Diabetului)