Eugen Ionescu (Eugene Ionesco), protagonist al teatrului absurdului, s-a născut la 13/26 noiembrie 1909, la Slatina. Opera sa a constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri, după cum se aminteşte pe site-ul https://www.icr.ro/

Mama sa era fiica unui inginer francez stabilit în România, iar tatăl său, Eugen Ionescu, era avocat. Familia sa a plecat în Franţa, la Paris, Eugen Ionescu urmând aici cursurile şcolii primare. El revine în ţară în 1922 şi se înscrie la Liceul ''Sf. Sava'' din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1928. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1929-1933), dându-şi licenţa în limba şi literatura franceză, după care a fost profesor de limba franceză la câteva licee din Bucureşti şi din provincie, se arată în ''Dicţionarul general al literaturii române'' apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).

A debutat ca elev în ''Revista literară a Liceului 'Sf. Sava' '' (1927), iar ulterior a colaborat cu versuri şi în ''Bilete de papagal'' (1928). Editorial a debutat în 1931 cu placheta de versuri ''Elegii pentru fiinţe mici''.

A colaborat la publicaţii de orientări diverse: ''Ultima oră'', ''Convorbiri literare'', ''Excelsior'', ''Zodiac'', ''Viaţa literară'', ''Azi'', ''Clopotul'', ''Discobolul'', ''România literară'', ''Rampa'', ''Meridian'', ''Familia'', ''Ideea românească'', ''Facla'', ''Vremea'', ''Universul literar'', ''Viaţa românească'' ş.a. O mare parte a scrierilor lui Eugen Ionescu în limba română au rămas risipite în publicaţiile literare ale epocii, unde a colaborat cu eseuri, cronici literare, versuri, pagini de jurnal sau fragmente de roman.

În 1934 îi apare volumul de eseuri ''Nu''. ''Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat "Nu!", premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitaţi". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil'' (https://www.icr.ro/). ''Scrise cu vervă, ele lansau opinii nonconformiste şi, în marea lor majoritate, ireverenţioase despre literatura unora dintre scriitorii consacraţi ai timpului - Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu (....) Fapta - aşa cum constata peste câţiva ani Călinescu - a scandalizat, cu toate că 'autorul nu se dovedea chiar aşa de negativ şi-şi permitea doar câteva obiecţii ce prevesteau un talent de polemist cu fraza alertă, franţuzească' ''. (''Dicţionarul general al literaturii române'').

Eugen Ionescu s-a căsătorit în 1936 cu Rodica Burileanu, studentă la filosofie, iar în 1938 a plecat la Paris, cu o bursă oferită de Institutul Francez din Bucureşti, cu intenţia de a-şi pregăti teza de doctorat. La Paris şi-a scris teza de doctorat "Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză", pe care nu o va susţine niciodată, după cum se aminteşte pe site-ul https://www.icr.ro/.

În 1940 a revenit pentru scurt timp la Bucureşti, unde a predat la Colegiul ''Sf. Sava''. În 1942 a plecat definitiv la Paris. Din 1945 până în 1955 a fost corector la Editions Administratives şi la Editura Durieu. Totodată, imediat după război, publică traduceri din scriitori români precum Pavel Dan, Mihai Ralea şi Urmuz. A obţinut cetăţenia franceză în 1950.

''Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original şi reuşit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic şi absurd al existenţei, fatalitatea morţii, splendoarea şi neantul condiţiei umane (...). Obsesia morţii este marea forţă motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii şi a limbajului la moartea neînţeleasă şi neacceptabilă a individului'' (https://www.icr.ro/). Criticul literar Vladimir Streinu spunea despre Eugen Ionescu că ''şi-a construit, în teatrul contemporan, o glorie mondială''.

Anul 1950 semnifică începutul prodigioasei cariere de dramaturg a lui Eugen Ionescu, prin premiera piesei ''Cântăreaţa cheală'' la Paris (la Theatre des Noctambules, apoi la Theatre de la Huchette). Autorul intră de la acea dată în rândurile avangardei artistice pariziene, devenind mai târziu unul dintre teoreticienii avangardei teatrale din deceniul al şaselea, numită ''teatrul absurdului''.

Excepţionalul său debut în dramaturgie este urmat de o serie de piese reprezentative pentru arta sa: ''Lecţia'' (1951), ''Scaunele'' (1952), ''Victimele datoriei'' (1953), ''Jacques sau supunerea'' (1955), ''Ucigaş fără simbrie'' (1959, piesă jucată şi la Bucureşti, în 1968), ''Rinocerii'' (1959), ''Regele moare'' (1962), ''Pietonul aerului'' (1963), ''Setea şi foamea'' (1966). Teatrul cel mai de seamă al Franţei, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, "Setea şi Foamea" şi apoi piesa "Regele moare" (https://www.icr.ro/).

La 10 aprilie 1964 a fost reprezentată pentru prima dată în România o piesă a sa, anume ''Rinocerii'', la Teatrul de Comedie din Bucureşti, în regia lui Lucian Giurchescu, cu Radu Beligan în rolul principal. În 1965 au loc la Bucureşti trei premiere: ''Cântăreaţa cheală'', la Teatrul Mic (regia Valeriu Moisescu), ''Regele moare'', la Teatrul Naţional (regia Moni Ghelerter) şi ''Scaunele'', la Teatrul ''C.I. Nottara'' (regia George Rafael).

În 1968 i-au apărut în România, la Editura pentru Literatură Universală, două volume de ''Teatru'', cuprinzând opt piese traduse în limba română, şi în acelaşi an se joacă la Teatrul de Comedie din Bucureşti piesa ''Ucigaş fără simbrie'' (regia Lucian Giurchescu), iar la Teatrul ''Lucia Sturdza Bulandra'' se joacă ''Victimele datoriei'' (regia Crin Teodorescu).

În 1973 îi apare romanul ''Le Solitaire'', iar în 1977 publică volumul de eseuri ''Antidotes''. Doi ani mai târziu, în 1979, apare culegerea de articole ''Un Homme en question''.

Eugen Ionescu a fost distins de-a lungul vieţii cu o serie de premii şi medalii. Astfel, în 1954 primeşte Premiul ''Alphonse Allais'', în 1961 i se acordă titlul ''Chevalier des Arts et des Lettres'', iar în 1966 i se acordă Marele Premiu al Teatrului pentru întreaga sa operă. În 1969 a fost distins cu Premiul ''Prince Pierre de Monaco'', cu Medalia Principatului Monaco şi cu Marele Premiu Naţional pentru Teatru.

La 22 ianuarie 1970 a fost ales membru al Academiei Franceze şi în acelaşi an a primit titlul ''Chevalier de la Legion d'Honneuer'', pentru ca în 1984 să devină ''Oficier de la Legion d'Honneuer''.

I-a fost acordat titlul de doctor honoris causa al Universităţii din New York (1971), al Universităţii din Warwick, Marea Britanie (1974), al Universităţii din Tel Aviv, Israel (1975), al Universităţii din Louvain, Belgia (1977), al Universităţii din Katowice, Polonia (1992). A devenit membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România la 30 decembrie 1989, iar în 1992 a fost ales membru al Comitetului Internaţional al Scriitorilor pentru Libertate.

Eugen Ionescu a murit la 28 martie 1994, la Paris, în urma unui stop cardiac. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse.

Centenarul naşterii marelui dramaturg a fost sărbătorit pe tot parcursul anului 2009, pe plan internaţional, sub sigla UNESCO. Tot în 2009 Eugen Ionescu a fost numit membru post-mortem al Academiei Române.

La 20 mai 2024, Editura Nemira a lansat ''Integrala dramaturgiei lui Eugene Ionesco'', în două volume care cuprind, în ordine cronologică, toate piesele de teatru ale marelui scriitor. Cu acest prilej, ambasadorul Franţei în România, Nicolas Warnery, a afirmat că Eugene Ionesco reprezintă "un gigant al teatrului", care a revoluţionat acest domeniu. El a punctat că Ionesco, născut în România şi care a ales ca ţară de adopţie Franţa, constituie "un pod" între cele două ţări. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Roxana Losneanu, editor online: Alexandru Cojocaru)

***Explicaţie foto din deschidere: ”Zilele Eugen Ionescu”, ediţia a XXIII-a, eveniment organizat de Societatea Culturală ''Eugen Ionescu'' din Slatina (SCEIS), în parteneriat cu Colegiul Naţional ”Sf.Sava”, Bucureşti, 25 noiembrie 2013.