Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, după încheierea războiului ruso-turc (1877-1878), situaţia în Balcani era tensionată ca urmare a deciziilor adoptate la Congresul de la Berlin (1/13 iunie - 1/13 iulie 1878), care a avut rolul de a reglementa situaţia pe continent ca urmare a încheierii războiului. Zona Balcanilor a reprezentat o problemă spinoasă în cadrul lucrărilor congresului, acest spaţiu fiind de interes pentru marile puteri continentale care aveau drept scop obţinerea unui grad cât mai mare de influenţă în regiune.

Monarhia austro-ungară şi Anglia, alături de Franţa şi Germania, au cerut organizarea unui congres internaţional care să abordeze situaţia apărută în Europa, după înfrângerea Imperiului Otoman. Congresul de la Berlin, alături de Congresul de la Viena (1814) şi Congresul de la Paris (1856), se înscria în linia marilor conferinţe internaţionale ale secolului al XIX care prin măsurile adoptate aveau să îşi pună amprenta asupra evoluţiei hotărâtoare a continentului european. Întâlnirea celor şapte mari puteri (Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Anglia, Italia, Rusia şi Imperiul Otoman) la Berlin ţintea în primul rând revizuirea înţelegerilor de la San Stefano care nemulţumeau celelalte mari puteri continentale şi Anglia, potrivit ''European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878'', autor Nina Markovic Khaze, în lucrarea ''Reform, Revolution and Crisis in Europe'' (Routledge, 2019).

Cancelarul Otto von Bismarck a fost gazda reuniunii şi preşedintele lucrărilor congresului, a îndeplinit rolul de mediator, iar statele participante având calitatea de actori direct implicaţi în procesul de negociere fiind Austro-Ungaria, Rusia, Marea Britanie, Franţa, Italia. Imperiul Otoman, deşi parte vizată de negocierile purtate şi de ţară cobeligerantă în conflict, a avut rolul de invitat observator, potrivit https://ww1.habsburger.net/. Guvernele de la Berlin, Viena şi Londra erau interesate în mod deosebit de contrabalansarea influenţei Rusiei în Balcani.

În cadrul congresului, s-a ajuns la o limitare a expansiunii navale a Rusiei, iar Muntenegru, Serbia şi România au obţinut recunoaşterea independenţei, Austro-Ungaria a ocupat Bosnia şi Herţegovina, teritoriul Bulgariei a suferit modificări în defavoarea statului bulgar, iar Cipru a intrat temporar sub administraţie britanică. Congresul nu a reuşit să rezolve chestiunile propuse sub forma unor aspiraţii ale Greciei, Serbiei şi Bulgariei, iar modul în care Otto von Bismarck a condus lucrările reuniunii a determinat o antagonizare a Rusiei, indică https://www.oxfordreference.com/.

Impactul hotărârilor de la Berlin a fost resimţit mult mai târziu pe continentul european. Consecinţele pe termen scurt au vizat recunoaşterea independenţei unor state şi modificări de graniţe, intrarea altora sub formă de protectorat a unor mari puteri, dar pe termen lung implicaţiile generate au influenţat organizarea teritorială în Europa de Sud-Est, indică ''European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878'', autor Nina Markovic Khaze, în lucrarea ''Reform, Revolution and Crisis in Europe'' (Routledge, 2019).

Starea de nemulţumire acumulată între marile puteri pe continent fusese, într-o anumită formă, dezamorsată, în ce priveşte în mod deosebit ''problema otomană'' şi revizuirea păcii de la San Stefano, dar germenii unui viitor mare conflict au fost semănaţi cu acest prilej, la Congresul de la Berlin, contribuind apoi, alături de alte evenimente majore, la declanşarea Primului Război Mondial.

La 28 iunie 1914 a avut loc în capitala Bosniei şi Herţegovina, la Sarajevo, evenimentul tragic al împuşcării moştenitorului tronului Austro-Ungariei Franz Ferdinand şi a soţiei sale Sofia, ducesă de Hohenburg, ceea ce a constituit unul dintre factorii declanşatori ai primei conflagraţii mondiale, potrivit www.history.com şi bestdiplomats.org. În acea zi a praznicului Sf. Vitus, arhiducele Franz Ferdinand şi soţia sa Sofia au vizitat oraşul cu o maşină decapotabilă. După ce coloana de maşini a trecut de sediul central al poliţiei şi de noile cazărmi ale forţelor armate, a avut loc o explozie. Primele informaţii indicau faptul că doi militari şi o femeie au fost răniţi. Prima tentativă de asasinat asupra lui Franz Ferdinand, de la ora 10.15, a eşuat, conform https://www.theworldwar.org. Arhiducele a cerut să fie continuat programul aşa cum fusese stabilit iniţial. Franz Ferdinand şi soţia sa au mers la spital pentru a vedea care este starea celor răniţi.

Sursa foto: iwm.org.uk 

În apropiere de strada Franz Josef au avut loc alte împuşcături în direcţia maşinii în care se afla arhiducele şi soţia sa. Cei doi au fost răniţi şi au fost transportaţi la Konak, reşedinţa guvernatorului militar Oskar Potiorek. Aici, cuplul regal a fost îngrijit de medici. La scurt timp, în Sarajevo, au început să bată clopotele, fiind anunţat oficial faptul că arhiducele Franz Ferdinand şi soţia acestuia, Sofia, au murit în urma rănilor cauzate de împuşcături. Poliţia din Sarajevo a confirmat că suspectul arestat în cazul atacului era naţionalistul sârb Gavrilo Princip. În seara zilei de 28 iunie 1914, în Sarajevo au început mişcări de stradă, pentru ca în după-amiaza zilei următoare, 29 iunie, să fie consemnate distrugeri: magazine, cluburi, şcoli şi casele sârbilor, două sedii ale unor ziare sârbeşti şi cel mai bine cotat hotel din oraş, Europa. O persoană a murit şi peste 50 au fost rănite. Guvernatorul a instituit legea marţială şi au fost aplicate pedepse cu închisoarea sau chiar cu moartea.

Emoţia transmisă de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand avea să fie transferată în special asupra relaţiei Austro-Ungariei cu Germania. Kaiserul Wilhelm al II-lea avea relaţii foarte bune cu autorităţile din Viena şi asigura statul austro-ungar de tot sprijinul său în cazul unor acţiuni de pedepsire îndreptate împotriva Serbiei. Austro-Ungaria avea nevoie de sprijin politico-diplomatic şi eventual militar în cazul în care Rusia ar fi intervenit în Balcani în ajutorul Serbiei.

La 23 iulie 1914, ministrul de externe austro-ungar, Leopold von Berchtold, a transmis Serbiei un ultimatum în care cerea punerea în aplicare a unor măsuri necruţătoare pentru statul sârb. În data de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, ceea ce avea să fie începutul primei conflagraţii mondiale.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Europa fuseseră configurate două blocuri politico-militare care exercitau o influenţă politico-diplomatică semnificativă asupra continentului european atât în plan politic, cât şi economic: Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria, la care vor mai adera ulterior Turcia, Bulgaria, România în 1883) şi Antanta (Anglia, Franţa şi Rusia, la care vor mai adera ulterior Italia, România în 1916, SUA).

Declararea războiului de către Austro-Ungaria Serbiei (la 15/28 iulie 1914) a avut la bază asigurări din partea Germaniei că va sprijini Viena în cazul în care Rusia va interveni militar în favoarea Belgradului. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, aceasta din urmă venind în sprijinul Serbiei. Ulterior, la 21 iulie/3 august, Franţa a declarat război Germaniei şi, la 22 iulie/4 august, Marea Britanie anunţa guvernul german că i-a declarat război.

La 24 iulie 1914, secretarul britanic de externe Sir Edward Grey a încercat să organizeze o conferinţă de pace internaţională pentru prevenirea escaladării situaţiei de tensiune de pe continent. Franţa a acceptat demersul, însă Germania a refuzat participarea la o astfel de întâlnire. La 29 iulie, Germania a cerut Londrei neutralitate în cazul producerii unui război european, însă guvernul britanic a refuzat să adopte public o astfel de poziţie, potrivit https://www.iwm.org.uk.

Suveranitatea Serbiei ar fi fost grav afectată dacă accepta pe deplin ultimatumul avansat de Austro-Ungaria, însă orice răspuns altul decât acceptarea necondiţionată a documentului transmis de Viena ar fi alimentat demersurile austro-ungare drept mobil pentru război. Viena a respins răspunsul Serbiei, care accepta toţi termenii ultimatumului cu excepţia implicării oficialilor austro-ungari în ancheta privind asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, drept urmare la 28 iulie 1914 Viena a declarat război Belgradului. La 25 iulie 1914, serbia declarase mobilizarea generală pentru a se pregăti de război. Austro-Ungaria pregătise, în cursul unei serii ample de convorbiri politico-diplomatice cu Berlinul, decizia declarării războiului către inamicul Serbia, având informaţia certă că beneficiază de sprijinul guvernului german.

Sursa foto: iwm.org.uk  

Rusia a cerut, la 30 iulie 1914, forţelor sale armate să se pregătească de război. Ruşii, în schimb, au considerat mobilizarea drept o măsură de precauţie în cazul în care conflictul va izbucni, însă Germania a interpretat această decizie de mobilizare a statului rus drept un potenţial act agresiv îndreptat asupra Austro-Ungariei. Germania urmărea să învingă Franţa înainte de a pune în aplicare un plan de luptă împotriva Rusiei. În data de 31 iulie 1914, Germania a trimis un ultimatum Rusiei cerând să treacă la demobilizarea forţelor sale. În ziua următoare, ultimatumul a expirat fără să fie înregistrat vreun răspuns din partea autorităţilor ruse, iar Germania a declarat război Rusiei şi la rândul său a cerut mobilizarea generală a efectivelor sale. Guvernul Franţei se aştepta la o potenţială invazie germană din partea inamicului său clasic, avea nevoie însă de sprijinului Rusiei pentru a putea rezista. La data de 3 august 1914, Germania a declarat război Franţei, care la rândul său a procedat la o declaraţie de război similară adresată Berlinului. Pe acest fond de coagulare a blocurilor beligerante, demersurile politico-diplomatico franco-ruse asupra guvernului britanic au crescut vertiginos pentru câştigarea sprijinului britanic, însă în conformitate cu termenii înţelegerilor cu Rusia şi cu Franţa, Londra nu avea nicio obligativitate de implicare militară în luptă, indică https://www.iwm.org.uk.

Sursa foto: iwm.org.uk   

Ulterior debutului ostilităţilor militare, Germania a reuşit anumite succese pe frontul de vest, impunând controlul asupra coastei atlantice a Canalului Mânecii, ceea ce a reprezentat o ameninţare la adresa securităţii naţionale şi comerţului internaţional ale Marii Britanii. Din 1 august 1914, guvernul de la Londra a început să ia măsuri privind pregătirea de război, fiind mobilizate forţele marinei regale şi au fost de acord cu avansarea promisiunilor de protejare a coastei franceze de agresiunea germană prin Canal, iar la 2 august 1914, cabinetul britanic a anunţat că sprijină Belgia dacă ar fi existat o încălcare substanţială a neutralităţii sale, conform portalului citat anterior.

Această amplă criză balcanică a avut toate caracteristicile necesare de a se extinde şi de a se amplifica generând un conflict european de proporţii. Având toate premisele declanşării, la 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial prin declaraţia de război adresată de Austro-Ungaria către Serbia şi apoi prin ocuparea militară la 2 august 1914 a Luxemburgului de către Germania cât şi prin schimbul de focuri în zona de graniţă franco-germană din 3 august 1914 care a determinat declararea concomitentă a războiului între cei doi vechi inamici clasici ai continentului european, Franţa şi Germania.

Primul Război Mondial s-a încheiat în 11 noiembrie 1918 prin semnarea armistiţiului de la Compiegne, care a pus capăt luptelor de pe frontul de vest, documentul fiind semnat din partea Aliaţilor de mareşalul Ferdinand Foch, amiralul Rosslyn Wemyss şi generalul Maxime Weygand, iar din partea delegaţiei germane - de contele Alfred von Oberndoff, ministrul de stat Matthias Erzberger, generalul Wilhelm von Winterfeldt şi căpitanul Ernst Vanselow, potrivit lucrării Mica Enciclopedie a Marelui Război (1914-1918) (Bucureşti, Editura Corint, 2014). Confruntările militare au luat sfârşit la aceeaşi dată, în momentul intrării în vigoare a armistiţiului. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto din deschidere: Today In History/X