Personalitate marcantă a Evului Mediu românesc, domn al Moldovei timp de 47 de ani (din 14 aprilie 1457), Ştefan cel Mare a reorganizat administraţia, a impulsionat comerţul, a refăcut sistemul de apărare al ţării, a ctitorit numeroase biserici şi mănăstiri. Ştefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 şi a fost înmormântat la mănăstirea Putna. La 3 februarie 1531, la nici trei decenii de la trecerea în nefiinţă, Ştefan cel Mare era amintit de Sigismund I, regele Poloniei (1506-1548), ca ''Stephanus ille magnus'' (''acel mare Ştefan''). Bernard Wapowski, cartograful şi istoriograful oficial al aceluiaşi rege, consemna că domnul moldovean era ''principele şi războinicul cel mai vestit'' din epoca sa. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat, în anul 1992, drept ''Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt'' şi este prăznuit în calendarul ortodox la 2 iulie, se arată în lucrarea ''Istoria românilor. De la universalitatea creştină către Europa 'Patriilor' '' (vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001).

Intrat în istorie sub numele de Ştefan cel Mare, cel mai de seamă descendent al descălecătorilor maramureşeni ai Ţării Moldovei s-ar fi născut pe la 1434, la Borzeşti, fiind primul fiu al voievodului Bogdan al II-lea şi al Mariei, supranumită Oltea, potrivit lucrării ''Istoria românilor. De la universalitatea creştină către Europa 'Patriilor' '' (vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001). După ce, în 1451, tatăl său a fost ucis de Petru Aron, care a devenit domn al Moldovei, Ştefan s-a refugiat în Transilvania, condusă de Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat cu tacticile militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul şi apusul Europei, notează http://www.usv.ro/.

Ştefan a intrat în Moldova, prin sud, în aprilie 1457, în fruntea unei cete de oşteni, oferită de Vlad Ţepeş. A obţinut o victorie categorică la Doljeşti asupra oastei lui Petru Aron, obligându-l pe acesta să se refugieze în sudul Poloniei, la Cameniţa. Ştefan a fost proclamat, la 14 aprilie 1457, domn legiuit al ţării de către toate stările întrunite şi ''a luat schiptrul Moldovei'', după ce a primit de la mitropolitul Teoctist tradiţionala consacrare oficială, prin ungerea cu mir. Ţara se afla într-o stare deplorabilă, sfâşiată, pe de o parte, de luptele dintre diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, şi pe de altă parte, de tributul plătit turcilor (1456). Pentru a redresa situaţia social-economică a ţării, s-a impus în faţa marilor boieri, executându-i pe cei care l-au trădat, le-a confiscat moşiile şi a mărit domeniul domnesc. Baza a devenit mica boierime şi biserica, a favorizat consolidarea economică a ţărănimii libere (răzeşii), a încurajat clasa negustorilor şi legăturile comerciale externe. A acordat un rol important pârcălabilor, comandanţi ai cetăţilor, cu atribuţii administrative şi judecătoreşti. De asemenea, a bătut două monede de argint şi a acordat privilegii comerciale negustorilor străini, celor din Liov (1460) şi din Braşov (1458).

Ţinând seama de provocările ce urmau să apară, a acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării, baza formând-o trupele micii boierimi şi ţărănimea. Măsurile sale militare au vizat şi întărirea capacităţii defensive a ţării, prin consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin (în 1463 a reintrat în stăpânirea Moldovei, după ce fusese cedată Poloniei de Ştefan cel Mare, la începutul domniei), Tighina, Soroca, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, dar şi construind altele, la Roman, Chilia Nouă, Orhei. În 1465 a cucerit Chilia, importantă din punct de vedere strategic şi comercial, potrivit lucrării ''Dicţionar biografic de istorie'' (Editura Meronia, 2008) şi http://www.usv.ro/.

A dus o politică externă extrem de abilă, care i-a permis să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe două fronturi, cu toate că era înconjurat de trei adversari redutabili (Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman). Mai apropiat de Polonia, asemenea înaintaşilor, nu a ezitat să devină adversarul acesteia când a fost cazul. În 1459, a semnat Tratatul de la Overchelăuţi, pe Nistru (reînnoit în 1462 şi 1468), prin care era recunoscută suzeranitatea regelui Poloniei. În septembrie 1485, în faţa ameninţării otomane, Ştefan cel Mare a fost nevoit să depună personal jurământul de credinţă regelui Cazimir IV, la Colomeea. Însă, relaţiile cu polonezii au devenit tensionate, Ştefan cel Mare ocupând Pocuţia (1490).

În relaţiile cu Ungaria, decisivă a fost bătălia de la Baia (decembrie 1467), când regele Mathias Corvin şi pretenţiile acestuia de dominaţie au fost înfrânte. În 1473, Ştefan cel Mare a refuzat plata tributului către Poartă. A fost atacat de otomanii conduşi de Soliman Paşa, pe care i-a învins la Vaslui (Podul Înalt), la 10 ianuarie 1475. Pentru apărarea creştinătăţii în faţa musulmanilor, Papa Sixtus VI l-a numit ''Atletul lui Hristos''. După această victorie, ameninţat de o mare invazie otomană şi în condiţiile în care Polonia nu sprijinea lupta antiotomană, Ştefan a semnat, la 12 iulie 1475, un tratat de alianţă cu Ungaria. Tratatul a fost reînnoit în 1489, domnul Moldovei primind Cetatea Ciceului şi Cetatea de Baltă, în Transilvania. S-a aliat şi cu Veneţia (aflată în conflict cu otomanii pentru controlul comerţului din Mediterana şi Marea Neagră), dar şi cu hanul turcmen Uzun Hassan, interesat de lupta cu sultanul în partea asiatică a imperiului, notează volumul amintit mai sus.

Otomanii au atacat în 1476, sub conducerea sultanului Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului. Cu mult mai puţine trupe faţă de adversarul său, Ştefan a evitat confruntarea directă, pustiind totul în calea atacatorilor. A fost înfrânt în bătălia de la Războieni (Valea Albă) la 26 iulie 1476. Pacea cu otomanii a fost încheiată în 1480, în condiţiile în care Ştefan nu a mai găsit niciun aliat pentru a continua lupta împotriva acestora. În 1484, Mahomed al II-lea a cucerit Chilia şi Cetatea Albă, provocând o spărtură în sistemul de apărare al Moldovei. În noiembrie 1485, la Cătlăbuga, lângă Chilia, voievodul moldovean, cu ajutor polon, a învins armata otomană, condusă de Bali beg Malkocoglu, valiul Silistrei, fără a putea însă recuceri Chilia. Pacea cu otomanii a fost încheiată în 1486-1487, fiind reluată plata tributului, fixat la 4.000 de ducaţi.

În relaţia cu Ţara Românească, Ştefan cel Mare a încercat să aducă pe tron un domn fidel luptei antiotomane. În 1471, l-a învins, la Soci, pe Radu cel Frumos supus al Porţii Otomane, iar în noiembrie 1473, l-a înlocuit cu Basarab cel Bătrân-Laiotă, apoi, în 1477, cu Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, care a trecut, însă, de partea otomanilor. În iunie 1480, învins în campania dusă de Ştefan cel Mare, a fost obligat să se refugieze peste Dunăre. A fost instalat ca domn Mircea, un fiu nelegitim al lui Vlad Dracul.

În ultimii ani de domnie, Ştefan a respins expansiunea polonă a regelui Ioan Albert (1492-1501), în urma victoriei de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), iar un tratat de pace moldo-polon a fost încheiat la Cracovia, la 16 aprilie 1499, ca urmare a medierii regelui Ungariei, Vladislav al II-lea. Au fost restabilite raporturile de colaborare politică şi comercială.

Ştefan cel Mare a ctitorit, în timpul lungii sale domnii, numeroase lăcaşuri sfinte, unele fiind înălţate întru pomenirea celor căzuţi în lupte şi ca mulţumire pentru anumite biruinţe. Prima parte a domniei sale a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466-1469). Cele mai multe biserici şi mănăstiri ctitorite de Ştefan cel Mare datează din cea de-a doua perioadă a domniei sale, fiind menţionate 40 de lăcaşuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele şi cărţile necesare slujbelor. S-au păstrat până astăzi manuscrise de o rară frumuseţe - Tetraevanghele, Mineie, Vieţile Sfinţilor -, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur şi argint. Pisaniile păstrate de-a lungul vremii îl atestă drept ctitor al următoarelor biserici: Milişăuţi-Bădeuţi (terminată în 1487), Pătrăuţi (1487), Sfântul Ilie (1488), Voroneţ (1488), Vaslui (1490), Iaşi (1492), Hârlău (1492), Borzeşti (1494), Huşi (1495), Dorohoi (1495), Popăuţi (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamţ (1497), Piatra (1498), Volovăţ (1502), Dobrovăţ (1504), Reuseni (1504). La acestea se adaugă bisericile de la Râmnic (1704) şi Scânteia (1846), cu pisanii târzii, fără indicarea datei construcţiei iniţiale, se arată pe https://www.stefancelmare.ro/.

A fost căsătorit cu Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev (1463-1467). Cea de-a doua soţie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472-1477). Cinci copii i-au murit în timpul vieţii. Dintre băieţi, au supravieţuit Bogdan al III-lea, fiul din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, şi a Mariei Despina, care a fost domn al Moldovei (1504-1517), precum şi Petru Rareş, fiul din afara căsătoriei, care a fost domn al Moldovei în două rânduri (1527-1538; 1541-1546). AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea, editor online: Alexandru Cojocaru)