Biblioteca Nazionale Centrale di Firenze (denumirea oficială) este una dintre cele mai importante şi mai mari edificii de cultură de acest tip din Italia. Are statut de bibliotecă centrală în Italia, alături de Biblioteca naţională centrală din capitala Roma şi din alte mari oraşe italiene, conform https://www.florenceinferno.com/.

Biblioteca deţine aproximativ şase milioane de volume imprimate, 2,6 milioane de pamflete, 25.000 de manuscrise, 29.000 de ediţii aparţinând secolului XVI, peste un milion de autografe şi 4.000 de incunabule.

Clădirea se află localizată în cartierul Santa Croce din apropierea râului Arno, mai precis în Piazza dei Cavalleggeri.

Biblioteca a fost înfiinţată în 1714, când bibliotecarul şi învăţatul italian Antonio Magliabechi a donat întreaga sa colecţie de cărţi, circa 30.000 de volume, către oraşul Florenţa. În anul 1743, marele duce al Toscanei a cerut depozitarea în custodia bibliotecii a unui volum al fiecărei cărţi publicate în Florenţa şi, mai târziu, în întreaga Toscana. În 1774 a fost adusă o parte din biblioteca fizicianului Antonio Cocchi. După această dată, biblioteca a primit numeroase volume în depozitele sale.

Asemenea clădirilor publice din perioada renascentistă, biblioteca a fost iniţial localizată în Palazzo della Dogana, din complexul Uffizi, potrivit https://brunelleschi.imss.fi.it/. În 1935 a fost mutată în actuala locaţie, construită special cu această destinaţie. Lucrările de construcţie au început în 1911, iar clădirea a fost proiectată de arhitectul italian Cesare Bazzani şi ulterior a fost extinsă de arhitectul Vincenzo Mazzei. Clădirea monumentală are un stil eclectic cu indicii impregnate ce transmit ideea de libertate. Multe componente ale proiectului original, precum esplanada mare din faţa clădirii care este orientată spre râul Arno, au fost construite fără o anume intenţie economică, iar arhitectura clădirii nu permitea desfăşurarea anumitor funcţii administrative, indică https://www.florenceinferno.com/.

Cunoscută iniţial sub denumirea Magliabechiana, biblioteca a fost deschisă pentru public în 1747, iar în anii următori a beneficiat de numeroase donaţii şi moşteniri. În anul 1861, depozitele sale de cărţi au fost unite cu cele ale Bibliotecii Palatina, fondată de Marele Duce Ferdinand al III-lea de Lorraine. Biblioteca Palatina a fost biblioteca palatului creată de Lorraine, care a moştenit titlul nobiliar şi conducerea oraşului după dispariţia ultimilor reprezentanţi ai familiei Medici. Colecţia de cărţi a fost începută de Ferdinand al III-lea al Toscanei şi a fost continuată de succesorul său Leopoldo II. După această unificare a depozitelor, biblioteca a fost redenumită Biblioteca Naţională, iar în anul 1885 a devenit Biblioteca Naţională Centrală a Florenţei. Din anul 1870, este bibliotecă depozitară a Italiei, ajungând aici spre găzduire fiecare carte ce este publicată pe teritoriul naţional al statului italian. Se regăsesc milioane de cărţi, manuscrise, scrisori, autografe, inclusiv foarte mulţi cărţi rare.

Catastrofa provocată de inundaţiile grave ale râului Arno, în toamna anului 1966, au distrus aproximativ o treime din depozitele bibliotecii. Aşezarea clădirii în proximitatea râului a însemnat inundarea stabilimentului până la înălţimea de 1.83 metri, depozitul de la subsol, care găzduia colecţiile de periodice, precum şi colecţiile Palatinele şi Magliabech, fiind grav afectat. Mobilizarea a fost impresionantă în acea zi de 4 noiembrie 1966 pentru salvarea a tot ceea ce se mai putea. A fost constituită o întreagă armată de voluntari veniţi din toate colţurile lumii, din Australia, SUA, Marea Britanie şi alte ţări europene pentru a depune eforturi în salvarea şi recuperarea volumelor, precum şi pentru o bună gestionare a lor pentru o posibilă restaurare. La câteva săptămâni după inundaţii, un centru special de restaurare a fost amenajat în clădire pentru desfăşurarea muncii de salvare a volumelor şi artefactelor valoroase, potrivit https://www.florenceinferno.com/.

Biblioteca deţine manuscrise cu destinaţie ştiinţifică, inclusiv preţioasele colecţii ale lui Galileo Galilei şi ale lui Targioni Tozzetti. Manuscrisele şi lucrările aparţinând lui Galilei, fiind vorba de 384 de volume împărţite în cinci secţiuni, au fost achiziţionate în anul 1818 de Ferdinand al III-lea. În 1851 a fost achiziţionat primul nucleu de lucrări aparţinând colecţiei Tozzetti de către Marele Duce Leopold al II-lea, iar al doilea nucleu de lucrări a fost cumpărat în anul 1894 de Biblioteca Naţională. Lucrările pe hârtie şi biblioteca diversă lui Targioni Tozzetti au fost cumpărate de Biblioteca Magliabechi în anul 1857. Întreaga colecţie cuprinde texte de botanică, mineralogie, biologie, geologie, chimie, agricultură, medicină, alături de pamflete, jurnale de călătorie, autografe ale unor personaje ilustre, potrivit https://brunelleschi.imss.fi.it/.

Clădirea poartă şi o simbolistică dedicată ştiinţei, în partea dreaptă a faţadei pe unul din micile turnuri este aşezată statuia omului de ştiinţă Galileo Galilei care ţine un telescop, dar şi alte numeroase medalioane dedicate unor importante personaje ale culturii universale, printre care Leonardo da Vinci, conform sursei citate anterior.

Deopotrivă, biblioteca din Piazza dei Cavalleggeri găzduieşte colecţii de plante uscate din secolele XVIII şi XIX provenind de la manuscrise deţinute de edificiile religioase, două globuri (celest şi terestru) din anul 1696 ale cosmografului veneţian Vincenzo Coronelli care fuseseră dedicate regelui Angliei William al III-lea.

Edificiul cultural publică Bibliografia Naţională a Italiei şi este sediu pilot pentru instituţia Serviciul Bibliotecă Naţională. Prin colecţiile impresionante de o valoare inestimabilă, cât şi prin rolul său important în cadrul reţelei naţionale de biblioteci italiene, Biblioteca Nazionale Centrale di Firenze este una dintre cele mai reprezentative instituţii de cultură ale Italiei şi ale Europei. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: Biblioteca Nazionale Centrale di Firenze/Facebook