Congresul de pace de la Berlin a consfinţit recunoaşterea internaţională a independenţei de stat a României, urmare a contribuţiei militare decisive şi jertfei armatei române la operaţiunile războiului ruso-turc.

Marile puteri europene au organizat congresul, gazdă fiind cancelarul Otto von Bismarck, sub forma unor sesiuni de lucru destinate problemelor majore ale continentului apărute în urma acestui conflict şi a semnării păcii de la San Stefano, care a generat şi mai mult interes din partea statelor europene pentru o reglementare internaţională prin negociere a rezultatelor războiului. Toate marile puteri aveau interese în Balcani, iar jocul de întâietate dintre acestea le obligau la negocierea unor înţelegeri acceptate, fără să invite în cadrul discuţiilor în calitate de state părţi şi naţiunile mici care au fost cobeligerante. Bismarck conducea lucrările, iar în situaţia în care apărea un blocaj pe o anumită temă, delegaţiile se retrăgeau pentru o negociere directă urmând ca apoi lucrările să fie reluate după obţinerea unui consens, indică lucrarea ''Războiul pentru Independenţa României în context european (1875-1878)'' (autor Nicolae Ciachir, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977). Şi ministrul afacerilor străine Mihail Kogălniceanu a transmis o notă circulară la 16/28 martie 1878 agenţilor diplomatici români din străinătate cerând acestora să protesteze faţă de hotărârile Tratatului de la San Stefano, indică sursa citată. Pentru o susţinere comună a cauzei agentul diplomatic român la Belgrad a cerut demersuri conjugate alături de guvernul sârb la viitorul congres de pace de la Berlin. În 30 martie 1878, Kogălniceanu cerea, într-o notă trimisă în străinătate reprezentanţilor români, să facă toate demersurile necesare pentru obţinerea posibilităţii ca delegaţia română să îşi poată susţină cauza la Berlin în cadrul lucrărilor reuniunii.

Marile puteri ţinteau adjudecarea unei cât mai mari influenţe în Balcani pe spaţiul dominat anterior de Imperiul Otoman, dar în acelaşi timp nutreau ca niciuna dintre ele să nu obţină o întâietate strategică avantajoasă care să îi confere o poziţie prea dominantă în viitor. Anglia a ţesut o serie de acorduri cu Rusia, la 30 mai 1878, şi cu Austro-Ungaria, la 6 iunie 1878, şi milita activ pentru îndepărtarea influenţei sporite a Rusiei din Bulgaria şi trasarea graniţelor acestui stat cât mai departe de Constantinopol. Ministrul Mihail Kogălniceanu a cerut, la 22 mai 1878, marilor puteri posibilitatea ca delegaţia României să fie parte la lucrările reuniunii, însă delegaţiei române i s-a aprobat doar participarea cu vot consultativ la şedinţele în care sunt abordate chestiunile de interes pentru guvernul de la Bucureşti. S-a acceptat astfel primirea delegaţiei române pentru citirea documentului în vederea susţinerii cauzei României. Diplomatul sârb Jovan Ristic, aflat la Berlin pentru susţinerea cauzei poporului sârb, sintetiza natura Congresului de la Berlin: ''marile puteri caută să profite cât mai mult pe seama celor mici, iar cele puternice pe seama celor slabe'', conform volumului ''Războiul pentru Independenţa României în context european (1875-1878)''.

Delegaţia României aducea ca argument hotărâtor aportul militar al armatei române la războiul ruso-turc, însă cu excepţia Franţei care a susţinut timid acest punct de vedere al participării delegaţiei României dar s-a lovit de opoziţia clară a Rusiei în această problemă, restul marilor puteri s-au opus vehement sau au tratat firav acest deziderat. În context, s-a oferit posibilitatea susţinerii de către reprezentanţii trimişi ai României în plenul congresului, la 19 iunie 1878, a unui document memoriu care să transmită public poziţia guvernului de la Bucureşti. Pentru întărirea poziţiei României, delegaţia română a înaintat şi lui Otto von Bismarck un memoriu în care erau specificate revendicările guvernului român: nicio parte din teritoriul în fiinţă să nu fie desprinsă de România; teritoriul să nu fie supus unui drept de trecere în profitul armatelor ruseşti; România, în baza titlurilor ei seculare, să reintre în posesiunea gurilor Dunării; independenţa să fie consfinţită în mod definitiv şi teritoriul să fie neutralizat; să primească despăgubiri de război proporţional cu forţele militare puse în luptă. Primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul afacerilor străine Mihail Kogălniceanu au refuzat orice declaraţie de supunere faţă de hotărârile Congresului care ar fi putut viza ştirbirea integrităţii şi suveranităţii naţionale, potrivit volumului ''Istoria militară a românilor'' (Editura Militară, Bucureşti, 1992).

Lucrările congresului nu s-au concentrat prea mult asupra problemei româneşti, toate statele participante au fost de acord cu recunoaşterea independenţei României, inclusiv Turcia, însă au fost puse câteva condiţii: înlăturarea discriminărilor confesionale (prevederile Articolului 44 din tratat) şi cedarea către Rusia a porţiunii teritoriului celor trei judeţe din Basarabia, Cahul, Bolgrad şi Ismail, iar în schimbul acestui teritoriu Dobrogea şi gurile Dunării reveneau României (prevederile Articolelor 45 şi 46). Reprezentantul Angliei a cerut ca judeţele să rămână la România, dar delegatul rus Gorceakov l-a apostrofat imediat pe lordul Beaconsfield. Bismarck a subliniat că în această chestiune nu trebuie supărat ţarul, iar reprezentanţii Italiei şi Austro-Ungariei, Cort şi Andrassy au precizat că s-a procedat dur cu România şi trebuie să i se dea compensaţii. Pentru a nu intra în contrapondere cu punctul de vedere al delegaţiei Rusiei, delegaţia Franţei nu a susţinut în această speţă România, dar ca să nu fie afectată popularitatea sa în rândul românilor a cerut ca Dobrogea să se întindă dincolo de Silistra până la Cavarna. Această poziţie a fost susţinută similar de reprezentantul Italiei, Corti. După ce delegaţia României a părăsit Berlinul, ca urmare a poziţiilor exprimate de reprezentanţii marilor puteri, delegatul guvernului sârb Jovan Ristic a susţinut în comun şi cauza României alături de cea a Serbiei în problema capitalizării tributului. Ristic arăta că cele două state nu au venit la Berlin pentru răscumpărarea independenţei, întrucât aceasta a fost câştigată prin luptă pe câmpul de război, iar hotărârile congresului, dacă încalcă interesele statelor mici, vor fi iluzorii chiar dacă sunt adoptate de marile puteri, conform ''Războiul pentru Independenţa României în context european (1875-1878)''. Jovan Ristic menţiona că în discuţiile purtate cu diverşi delegaţi, rusul Şuvalov, Waddington al Franţei sau Corti al Italiei, toţi aceştia au apreciat elogiind eroismul românilor, soldaţii români s-au comportat strălucit pe câmpul de luptă, cucerind o serie de redute la Plevna.

În ziua semnării tratatului de la Berlin, la 1/13 iulie 1878, ministrul Mihail Kogălniceanu a transmis o circulară către agenţii diplomatici acreditaţi în străinătate în care stipula faptul că, ''în urma recunoaşterii de către marile puteri a absolutei sale suveranităţi, România trebuie să-şi recapete de acum încolo legăturile sale internaţionale''. Pe bază de reciprocitate România transforma agenţiile sale diplomatice din străinătate în legaţii, conduse de miniştrii extraordinari şi miniştri plenipotenţiari. Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia au recunoscut imediat şi fără condiţii independenţa de stat a României, Italia în anul 1879, însă Franţa, Anglia şi Germania au recunoscut independenţa statului român în 1880 condiţionând-o de acceptarea unor tranzacţii economice împovărătoare.

Impactul hotărârilor de la Berlin avea să fie resimţit mult mai târziu pe continentul european. Consecinţele pe termen scurt au vizat recunoaşterea independenţei unor state şi modificări de graniţe, intrarea altora sub formă de protectorat a unor mari puteri, iar pe termen lung implicaţiile generate aveau să influenţeze organizarea teritorială în Europa de Sud-Est şi chiar să sădească anumiţi germeni care aveau să conducă, alături de alţi factori, la declanşarea Primului Război Mondial, indică lucrarea ''European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878'', autor Nina Markovic Khaze, în volumul ''Reform, Revolution and Crisis in Europe'' (Routledge, 2019). AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.istorie-pe-scurt.ro