Războiul ruso-turc (1877-1878) a fost pecetluit prin Pacea de la San Stefano, încheiată între părţile combatante, statele din sud-estul continentului european nefiind invitate să participe la discuţii. Guvernul României a declarat tratatul ''lipsit de orice valoare obligatorie pentru România'', înaintând un memoriu diplomatic în problema basarabeană, conform volumului ''Istoria militară a românilor'' (Editura Militară, Bucureşti, 1992).

În tratat se menţiona recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului, autonomia Bulgariei şi autonomia Bosniei şi Herţegovina, iar Imperiul Otoman urma să plătească Rusiei despăgubiri de război şi să cedeze patru regiuni din Caucaz.

Articolul 5 al tratatului preciza în dreptul României recunoaşterea independenţei: ''Sublima Poartă recunoaşte independenţa României şi (...) până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene'', potrivit volumului ''Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918'' (coord: Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011). În dezacord cu prevederile Convenţiei semnate în aprilie 1877 de Rusia cu guvernul român, de această dată Rusia impunea retrocedarea de către statul român a judeţelor Cahul, Ismail, Bolgrad din sudul Basarabiei, care fuseseră restituite anterior către Bucureşti prin Congresul de la Paris din 1856, indică volumul ''O Istorie Sinceră a Poporului Român'' (Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2008). Protestele guvernului român nu au fost luate în seamă de guvernul rus, în jurul Bucureştiului au fost trimise două comandamente de cazaci, iar armata română s-a concentrat în Oltenia, menţionează ''Istoria militară a românilor''. Pe acest fond, România s-a alăturat celorlalte puteri europene şi a cerut anularea Tratatului preliminar de la San Stefano.

Monarhia austro-ungară şi Anglia, alături de Franţa şi Germania, au cerut organizarea unui congres internaţional care să abordeze situaţia apărută în Europa, după înfrângerea Imperiului Otoman. Astfel, s-a stabilit organizarea Congresului de la Berlin. Această reuniune, alături de Congresul de la Viena (1814) şi Congresul de la Paris (1856), se înscria în linia marilor conferinţe internaţionale ale secolului al XIX care prin măsurile adoptate aveau să îşi pună amprenta asupra evoluţiei hotărâtoare a continentului european. Întâlnirea celor şapte mari puteri (Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Anglia, Italia, Rusia şi Imperiul Otoman) la Berlin ţintea în primul rând revizuirea înţelegerilor de la San Stefano care nemulţumeau celelalte mari puteri continentale şi Anglia, potrivit ''European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878'', autor Nina Markovic Khaze, în lucrarea ''Reform, Revolution and Crisis in Europe'' (Routledge, 2019).

Congresul s-a desfăşurat în perioada 1/13 iunie - 1/13 iulie 1878. Delegaţia română nu a fost admisă la lucrările reuniunii, dar a fost invitată să îşi susţină punctul de vedere, rostit la 19 iunie/1 iulie 1878. Pentru menţionarea poziţiei sale, delegaţia română a înaintat şi un memoriu lui Otto von Bismarck, preşedintele lucrărilor Congresului, în care erau incluse cinci revendicări: nicio parte din teritoriul în fiinţă să nu fie desprinsă de România; teritoriul să nu fie supus unui drept de trecere în profitul armatelor ruseşti; România, în baza titlurilor ei seculare, să reintre în posesiunea gurilor Dunării; independenţa să fie consfinţită în mod definitiv şi teritoriul să fie neutralizat; să primească despăgubiri de război proporţional cu forţele militare puse în luptă. Delegaţia României, formată din primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul afacerilor străine Mihail Kogălniceanu, a refuzat orice declaraţie de supunere faţă de hotărârile Congresului care ar fi putut viza ştirbirea integrităţii şi suveranităţii naţionale, indică volumul ''Istoria militară a românilor'' (Editura Militară, Bucureşti, 1992). În ce priveşte România, tratatul de pace, încheiat la 1/13 iulie 1878, conţinea câteva prevederi importante: art. 43-54 ale tratatului stipulau recunoaşterea independenţei de stat a României, însă cu condiţionarea introducerii unor modificări cu privire la acordarea cetăţeniei străinilor; articolul 46 prevedea că Dobrogea, împreună cu Delta Dunării şi insula Şerpilor, revenea statului român, însă traseul frontierei era impus arbitrar excluzând Silistra; judeţele din sudul Basarabiei Cahul, Bolgrad şi Ismail erau reîncorporate Rusiei. Parlamentul României avea să ia act de conţinutul tratatului şi să voteze, în toamna anului 1878, moţiuni prin care a exprimat adânca mâhnire faţă de acele hotărâri care au impus ţării ''dureroase sacrificii'', potrivit volumelor Istoria Românilor (vol.VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003) şi ''O istorie sinceră a poporului român'' (Editura Univers Enciclopedic, 2008).

În cadrul lucrărilor congresului, avea să se ajungă la o limitare a expansiunii navale a Rusiei, Muntenegru, Serbia şi România obţineau recunoaşterea independenţei, Austro-Ungaria ocupa Bosnia şi Herţegovina, teritoriul Bulgariei suferea modificări în defavoarea statului bulgar, iar Cipru intra temporar sub administrare britanică. Congresul nu reuşise să rezolve chestiunile avansate sub forma unor aspiraţii ale Greciei, Serbiei şi Bulgariei, iar modul în care Bismarck a condus lucrările reuniunii a determinat o anumită antagonizare a Rusiei, indică https://www.oxfordreference.com/.

Impactul hotărârilor de la Berlin avea să fie resimţit mult mai târziu pe continentul european. Consecinţele pe termen scurt au vizat recunoaşterea independenţei unor state şi modificări de graniţe, intrarea altora sub formă de protectorat a unor mari puteri, iar pe termen lung implicaţiile generate aveau să influenţeze organizarea teritorială în Europa de Sud- Est. Anglia devenea o putere europeană prin securizarea rutelor spre Egipt, neutralizând anumite ambiţii ale Rusiei la Congres şi ajutând Imperiul Otoman, aflat într-o perioadă de cădere pronunţată, cu un colac de salvare, iar Franţa obţinea o cale şi mai liberă către politica sa de expansiune în Africa, indică ''European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878'', autor Nina Markovic Khaze, în lucrarea ''Reform, Revolution and Crisis in Europe'' (Routledge, 2019).

Starea de tensiune acumulată între marile puteri pe continent fusese, într-o anumită formă, dezamorsată, privind în special ''problema otomană'' şi revizuirea păcii de la San Stefano, însă germenii unui viitor mare conflict au fost sădiţi cu acest prilej, la Berlin, contribuind ulterior, alături de alte evenimente majore, la declanşarea Primului Război Mondial. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.istorie-pe-scurt.ro