Prozatorul, dramaturgul şi eseistul, Petru Dumitriu, autor al romanului "Cronică de familie", s-a născut la 8 mai 1924, la Baziaş, potrivit lucrării "Dicţionarul general al literaturii române", apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).

A fost elev al Liceului "Tudor Vladimirescu" din Târgu Jiu (1938-1941) şi şi-a început studiile universitare la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A obţinut o bursă "Humboldt" pentru studii filosofice la Munchen, însă din cauza războiului, care tocmai începuse, nu şi-a mai putut continua studiile, întorcându-se în ţară.

A debutat în 1943, cu proza "Nocturnă la Munchen" în "Revista Fundaţiilor Regale". A fost remarcat, cu acest prilej, de D. Caracostea şi, mai târziu, de Camil Petrescu. A continuat să publice în paginile revistei, povestirile "Niobe" şi "Argonautica", pentru care a primit din partea publicaţiei Premiul pentru cea mai bună proză a anului 1944. Tot aici a tipărit, în 1945, piesa "Preludiu la Electra" şi prozele "Euridice" şi "Arlechin", iar în "Universul literar", un fragment dintr-o naraţiune mai întinsă "Întâlnire". A scris piesa "Greşeala sau Procurorul tiranului", rămasă în manuscris. În 1946, a publicat în "Caiet de poezie", supliment al revistei, un grupaj de poeme însoţite de o prezentare elogioasă făcută de Tudor Arghezi.

În 1948 a intrat redactor la "Flacăra", apoi la "Viaţa românească" (redactor-şef din 1953), unde a publicat, în 1948, fragmentul "Duşmănie", cuprins ulterior în romanele sale, şi "Bedros din Bazargic" (în "Contemporanul"), iar în 1949, nuvelele "Bijuterii de familie", "Vânătoare de lupi", "Nopţile din iunie". Tot acum tipăreşte broşura "O sută de kilometri". În 1950 a început să publice în "Contemporanul" şi în "Viaţa românească" fragmente din romanul "Drum fără pulbere" (apărut în volum în 1951), despre care a spus, peste ani, că "a încheiat un pact cu diavolul roşu pentru a trece puntea", potrivit dicţionarului amintit.

A lucrat (din 1948) la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, al cărei director a fost din 1956. În 1949 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor iar un an mai târziu a fost ales membru în Comitetul organizaţiei. În 1956 a fost ales membru în Biroul de Conducere al Uniunii Scriitorilor.

Debutul editorial l-a constituit volumul "Euridice. 8 proze" (1947). Alte lucrări: "Pasărea furtunii" (1954); volumul de articole "Despre viaţă şi cărţi" (cu însemnări din perioada 1948-1954); "Cronică de familie" (1956; traducerea parţială a romanului a apărut la Paris, la Editions de Seuil, sub titlul "Les Boyards"), care acoperă un secol de existenţă şi istorie românească şi care s-a bucurat de un extraordinar succes la public; volumul de articole, note şi eseuri "Noi şi neobarbarii" (1957), "Colecţii de Biografii, Autobiografii şi Memorii Contemporane" publicată parţial ("Nexus", "Vârsta de aur sau dulceaţa vieţii", "Din memoriile lui Prospero Drobe", "Proprietatea şi posesiunea"). Textele au fost publicate între 1958-1960 în periodice, precum "Steaua", "Viaţa Românească", "Gazeta Literară", "Iaşul Literar".

S-a căsătorit în 1952 cu prozatoarea Henriette Yvonne Stahl, de care a divorţat în 1957. În 1958 s-a căsătorit cu Irina Medrea, cu care a avut două fete: Irina-Ileana s-a născut în 1959, în România, iar Carolina s-a născut în 1961, la Frankfurt. Sub pretextul unei călătorii de documentare la Praga şi Berlin, în februarie 1960, scriitorul şi soţia sa au trecut din Berlinul de Est în Berlinul de Vest. A cerut azil politic în Franţa, dar nu i s-a acordat. În 1961 a primit cetăţenia germană. După 1990, s-a stabilit la Metz, în Franţa, consemnează volumul "Dicţionarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

A publicat, la Paris, "Rendez-vous au Jugement dernier" (1961), "Incognito" (1962), primit bine de critica literară, "L'Extreme-Occident" (1964). Au urmat: romanele "Les initiés" (1966), "Le Sourire sarde" (1967), trilogia romanescă "L'homme aux yeux gris" (1968-1969), volumul de eseuri "Au Dieu inconnu", o autoficţiune spirituală (1979), eseul "Zero ou le point de départ" (1982), eseul autobiografic "La Liberte" (1983), volumul de povestiri "Mon semblable, mon frere" (1983), eseul "Je n'ai d'autre bonheur que Toi" (1984), cartea autobiografică "La Moisson" (1989), volumul de nuvele şi povestiri "Les Amours difficiles" (1989), volumul de povestiri "Les Amours singulieres" (1990).

În 1992, au fost editate în româneşte "Ne întâlnim la Judecata de Apoi" şi "Zero sau punctul plecării". Fundaţia Culturală Română a reeditat, în 1993, "Cronica de familie", iar Editura Univers a tradus romanul "Incognito". A apărut, în limba română, în 1996, "Extremul Occident" şi a ieşit de sub tipar trilogia "Omul cu ochi suri". În 1999, a fost editat volumul "Vârsta de aur sau Dulceaţa vieţii (Memoriile lui Toto Istrati)", aminteşte volumul "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Univers Enciclopedic, 2004).

I-au fost decernate Premiul de Stat (1950, 1954), Premiul Vikings (1968), Premiul "Charles Ulmont" (1990) din partea Fondation de la France. La 31 mai 1993 a fost ales membru de onoare din străinătate al Academiei Române.

Academicianul Eugen Simion a publicat, în 1994, prima ediţie a volumului "Convorbiri cu Petru Dimitriu", urmată în 1998 de o nouă versiune, amplificată. O nouă ediţie a fost lansată în 2012 şi cuprinde o confesiune a scriitorului Petru Dumitriu în dialog cu apreciatul critic literar, pagini de corespondenţă dintre cei doi şi fragmente critice ale academicianului Eugen Simion despre opera "Cronică de familie".

Scriitorul Petru Dumitriu a murit la 6 aprilie 2002, la Metz, în Franţa.

În 2014, Editura Polirom a publicat cartea "Non credo, oro/Nu cred, mă rog", în traducerea Ruxandrei Diana Dragolea şi cu prefeţe semnate de Ion Vartic şi Marta Petreu, un eseu filosofic scris în limba engleză, în 1994. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Alexandru Cojocaru)