Catedrala din Orvieto sau Catedrala Santa Maria Assunta este situată în oraşul Orvieto din regiunea Umbria (centrul Italiei). Fondată în anul 1290, Catedrala din Orvieto este unul dintre cele mai cunoscute monumente romano-gotice ale Europei.

Construcţia acestei catedrale a avut loc la ordinul Papei Urban al IV-lea (1261-1264) ca urmare a ''miracolului de la Bolsena'', din anul 1263, iar în Cappella del Corporale sunt păstrate relicvele acestui miracol, potrivit https://www.umbriaexperience.it/. În 1263, preotul Petru din Praga care se îndrepta spre Roma s-a oprit în Bolsena, nu departe de Orvieto, pentru a oficia liturghia. Preotul se îndoia de prezenţa lui Iisus în timpul Euharistiei, dar, în timpul liturghiei, pânza pe care o ţinea în mâini pentru purificarea potirului a rămas stropită de sânge. Potrivit tradiţiei catolice, pânza care acoperea altarul a fost pătată, de asemenea, cu sângele prelins, iar această pânză este păstrată în Catedrala din Orvieto.

Construcţia Catedralei din Orvieto a fost începută în 1290, de către Papa Nicolae al IV-lea (1288-1292), şi a durat aproape trei secole, stilul evoluând treptat de la romanic la gotic. A fost proiectată în stil romanic de un artist necunoscut, posibil de arhitectul şi sculptorul Arnolfo di Cambio. În principiu, conducerea lucrării i-a fost încredinţată la început arhitectului Fra Bevignate din Perugia, căruia i-a succedat curând, înainte de sfârşitul secolului, Giovanni di Uguccione, primul care a introdus stilul gotic la această catedrală, potrivit https://www.umbriaexperience.it/.

De la începutul secolului al XIV-lea, lucrările de construcţie au fost conduse de sculptorul şi arhitectul Lorenzo Maitani, căruia i se datorează aspectul faţadei catedralei pe care o vedem astăzi. La moartea lui Maitani, în 1330, lucrarea era departe de a fi finalizată. Rolul de coordonare a lucrărilor l-au deţinut în continuare diverşi arhitecţi şi sculptori care s-au succedat de-a lungul anilor, adesea pentru perioade scurte, printre aceştia numărându-se Nino Pisano (1347-1348) şi Andrea Pisano (1349). Lucrările faţadei au fost terminate abia în a doua jumătate a anului 1500 de arhitectul şi sculptorul Ippolito Scalza, care a construit trei din cele patru turle laterale.

Deşi la construcţie au lucrat peste 20 de artişti de-a lungul secolelor, faţada catedralei din Orvieto este, în ansamblu, armonioasă şi echilibrată, uniformă în stil, mai ales în ceea ce priveşte respectarea proiectului şi stilului gotic original. Grinda cu patru contraforturi, fiecare terminându-se cu o turlă, împarte faţada în trei sectoare. Pe faţada catedralei se remarcă loggia cu arcade care în partea superioară au formă de trifoi, fereastra ornamentală rotundă, basoreliefurile, statuile, grinzile stâlpilor, turlele, mozaicurile strălucitoare.

Basoreliefurile care decorează cei patru stâlpi ai părţii inferioare a faţadei sunt unul dintre cele mai reprezentative exemple de sculptură gotică din Italia, şi chiar din Europa. Ele descriu destinul omului, de la Creaţie până la Judecata de Apoi. Mozaicurile aurii de pe faţadă, realizate de diverşi autori în special în secolul al XIV-lea (începând din 1321), apoi în secolul al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, au fost în secolele următoare restaurate şi reconstruite, pierzând formele şi stilul original.

Cele patru statui de pe cornişa stâlpilor care flanchează portalurile sunt realizate de Lorenzo Maitani şi fiul sau Vitale, între 1325-1330, şi descriu simbolurile celor patru evanghelişti, anume un înger (Sf. Matei), un leu (Sf. Marcu), un vultur (Sf. Ioan) şi un viţel (Sf. Luca). În centru sunt doi îngeri de bronz şi o statuie de marmură a Fecioarei cu Pruncul, realizate de aceiaşi artişti şi în aceeaşi perioadă.

Magnifica fereastră ornamentala rotundă (rozasă) de pe faţadă, realizată între 1354-1380, este opera lui Andrea di Cione, cunoscut sub numele de Orcagna, care a proiectat şi cele două cuspide laterale. Mozaicurile din jurul rozasei, realizate de Piero di Puccio (1388), şi care au fost ulterior restaurate, îi înfăţişează pe Sf. Augustin, Sf. Grigorie cel Mare, Sf. Ieronim şi Sf. Ambrozie. Cele 12 nişe de pe partea laterală a rozasei (şase pe fiecare parte) sunt realizate de Petruchio Benedict din Orvieto, între 1372-1388, în timp ce statuile plasate în interiorul lor şi care îi reprezintă pe cei 12 apostoli sunt realizate de diverşi artişti în secolele XIV-XV. În lateral, se găsesc alte 12 nişe cu statuile a 12 profeţi din Vechiul Testament. Turla centrală a fost finalizată de un artist necunoscut, în 1532. Antonio da Sangallo cel Tânăr a fost cel care a finalizat turnul din dreapta, în 1547, iar Ippolito Scalza l-a terminat pe cel din stânga, în 1569. La sfârşitul secolului al XVI-lea, faţada a fost terminată. Începând cu anul 1795 a suferit o restaurare majoră, care a continuat până în secolul următor.

Accesul în catedrală se face prin trei uşi imense din bronz. Interiorul datează din secolele XIII-XIV şi este o bazilică cu trei nave. Tavanul este cu grinzi de lemn, iar spaţiul interior este împărţit de zece stâlpi înalţi, circulari sau octogonali (cinci pe fiecare parte), şi arcade rotunde. Pereţii şi stâlpii au benzi alternante de bazalt şi travertin. Interiorul este decorat în egală măsură cu fresce şi alte lucrări de artă sacră, indică şi site-ul http://www.umbria.com/en/orvieto-cathedral/.

În transeptul din dreapta se deschide Capela San Brizio, dedicată sfântului patron episcop de Orvieto San Brizio, această capelă fiind unul dintre reperele picturii renascentiste italiene. A fost construită în anii 1408-1444 şi pictată în anii 1447-1504. Picturile au fost începute de Fra Angelico, cu ajutorul lui Benozzo Gozzoli, apoi întrerupte şi terminate, între 1499-1504, de Luca Signorelli. În centrul capelei, într-un altar în stil baroc realizat de Bernardino Carnetti în 1715, se află celebra Madonna di San Brizio.

În transeptul din stânga se deschide Cappella del Corporale, construită între 1350-1356 pentru a păstra preţioasa relicvă a ''miracolului de la Bolsena''. Capela a fost pictată în frescă între anii 1357-1364 de Ugolino di Prete Ilario. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.britannica.com