Piesa de teatru "Îmbrăţişarea fratelui" este o dramatizare realizată în 1979 de George Mihalache Buzău, regia fiind semnată de Carmen Dobrescu, după nuvela "Îmbrăţişarea mortului" scrisă de Alexandru Philippide în 1940.

Referindu-se la nuvela lui Philippide, Cătălin Ghiţă spunea că este "una dintre cele mai convingătoare instrumentări ale anxietăţii criminale, beneficiind, simultan, de o copleşitoare ţesătură de atmosferă", în volumul "Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească", apărut în Colecţia "Academica", la Iaşi, în 2011, la Editura Institutul European.

Acţiunea se petrece în casa profesorului Manole Brumă, imediat după înmormântarea acestuia. Costache Brumă, fiul profesorului, şi mătuşa acestuia, Natalia, caută testamentul lui Manole. Costache nu crede că tatăl lui a avut timp să scrie un testament, spunând că acesta nu avea timp pentru aşa ceva, "el nu avea inimă decât pentru muzeul lui entomologic". Maria, femeia din casă, care l-a îngrijit pe profesorul Manole Brumă timp de 25 de ani şi care l-a crescut pe Costache - a cărui mamă murise când el avea doar patru ani, le spune că l-a găsit pe profesor prăbuşit pe birou, acesta având tocul în mâna căzută pe o hârtie, unde scria ceva.

Mătuşa Natalia întreabă unde sunt banii primiţi de Manole pentru casa din Iaşi pe care acesta a vândut-o. Costache nu ştia că acea casă a fost vândută pentru un milion de lei, el nu mai fusese în casa tatălui de 10 ani. Dar ideea banilor îl încântă: "Un milion de lei... Asta ar fi nemaipomenit. Bogăţie, de când te aştept!", se gândeşte. El intră în biroul tatălui, caută hârtia, n-o găseşte, însă observă că a umblat cineva prin sertarele biroului. Maria îi mărturiseşte că nu a putut să-i spună nimic despre vânzarea casei pentru că "boierul Manole" nu i-a dat voie. Costache o întreabă cine ar fi putut lua hârtia pe care o scria tatăl în momentul în care a murit, iar Maria îşi aminteşte de "negricios" - un bărbat care venise în casa profesorului în urmă cu cinci ani, dar a venit şi în ziua morţii lui Manole Brumă.

Actorul Fory Etterle, 1956

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL / Arhiva istorică AGERPRES

Costache se retrage în biroul tatălui său, pentru a căuta prin acte, când apare în casă însuşi "negriciosul" - Nicolae Păun. Acesta îi spune lui Costache povestea lui, începând prin a-i arăta o fotografie din 1894, în care profesorul Manole Brumă avea 30 de ani. În piesă încep să se succeadă imagini din trecut şi din prezent.

După ce i-a murit mama, când avea 11 ani, Nicolae a fost crescut de un unchi, care l-a dat la şcoală şi l-a învăţat meseria de ceasornicar. Apoi a luptat în Primul Război Mondial, după care a fost închis câţiva ani. În 1925 l-a căutat un avocat, care i-a dat 5.000 de lei din partea unui "binefăcător" şi l-a asigurat că va mai primi bani, periodic, cu condiţia să nu încerce să afle cine e "binefăcătorul". Nicolae însă bănuia, chiar i-a arătat avocatului o fotografie cu Manole Brumă din vremea tinereţii acestuia. După patru ani, avocatul l-a căutat din nou şi i-a spus că "binefăcătorul" vrea să-i vorbească.

Nicolae ajunge în casa profesorului Brumă, care locuia într-un conac de la marginea oraşului Iaşi. Profesorul l-a rugat să-i spună ceva despre viaţa lui, iar Nicolae i-a vorbit despre mama care a murit, Zoe, despre şcoala tehnică pe care a urmat-o, despre război, despre "gloanţe, lagăr, nevralgii". Apoi i-a arătat fotografia în care profesorul Brumă era foarte tânăr, pe care acesta i-o dăruise, cu dedicaţie, mamei lui Nicolae chiar în ziua în care el a fost născut. "Sunt fiul tău", îi spune profesorului.

Manole Brumă mărturiseşte că a iubit-o pe Zoe, chiar a vrut să-l recunoască pe Nicolae drept fiu şi să-l adopte, dar "obligaţia căsătoriei" l-a împiedicat. Îi spune că mai are un fiu, Costache, economist la Bucureşti, apoi îi arată testamentul prin care îl numeşte legatar şi îi lasă 600.000 lei, cu condiţia să nu spună nimic până când el va muri. Îi dă lui Nicolae o copie a testamentului.

Scenele piesei revin în prezent. Nicolae îi spune lui Costache: "Sunt fratele dumitale, ar fi trebuit să ne îmbrăţişăm, aşa fac fraţii, nu?". Şocat de vestea primită, Costache simte o durere în piept, dar continuă discuţia. Nicolae îi arată copia testamentului şi îi spune lui Costache că banii erau într-un sertar al biroului. După ce constată amândoi că nu sunt acolo, Nicolae îl întreabă unde i-a ascuns. Costache spune că poate profesorul a schimbat locul, pomeneşte de hârtia dispărută. Nicolae i-o arată, o luase în ziua înmormântării de pe biroul profesorului, când toţi ceilalţi erau la cimitir. Cei doi se ceartă, se îmbrâncesc, iar Nicolae se izbeşte, în cădere, cu tâmpla de colţul biroului şi moare. Costache simte din nou dureri în piept, citeşte iar hârtia şi îşi dă seama că profesorul mutase banii în alt loc. Îi caută - având palpitaţii şi durerea din piept devenind din ce în ce mai mare, îi găseşte, dar banii cad pe jos, împrăştiindu-se, în momentul în care el face atac de cord şi moare, căzând peste trupul fratelui, ca într-o îmbrăţişare.

Actorul Ion Marinescu, 1968

Foto: (c) CONSTANTIN CIOCAN / Arhiva istorică AGERPRES

Din distribuţia piesei fac parte actorii: Fory Etterle - artist emerit (în rolul Manole Brumă), Costel Constantin (în rolul Nicolae Păun), Nicolae Pomoje (în rolul Costache Brumă), Ion Marinescu (în rolul avocatului), Elena Sereda (în rolul Mariei), Gilda Marinescu (în rolul mătuşii Natalia). AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Doina Lecea, editor online: Simona Aruştei)

Explicaţie foto deschidere: Actorul Costel Constantin, 1994