Catedrala anglicană Saint Paul din Londra, situată pe Ludgate Hill cel mai înalt punct al oraşului, este un important centru religios şi o bijuterie arhitecturală. Aici, sub cupola magnifică proiectată de Christopher Wren, s-au desfăşurat de-a lungul anilor evenimente de o importanţă deosebită care, în continuare, sunt sărbătorite şi amintite. Actuala construcţie a fost ridicată între 1675 şi 1710, după ce clădirea anterioară a fost distrusă într-un incendiu, potrivit https://artsandculture.google.com/.

Creştinismul a ajuns în Marea Britanie în secolul al II-lea d.Hr. O serie de artefacte romane - ghivece, ţiglă şi sticlă - au fost găsite în săpăturile din jurul catedralei, cu toate acestea, nu s-a găsit nicio dovadă că acolo s-ar fi aflat un templu roman. Există două nume legate de ridicarea primei construcţii, respectiv Sf.Mellitus şi Sf. Erkenwald. Primul, un călugăr, care a sosit în Marea Britanie împreună cu Sf. Augustin, într-o misiune iniţiată de Papa Grigorie cel Mare, a fondat primul lăcaş de cult dedicat Sf. Paul în 604 d.Hr. Primele clădiri au fost structuri cu o durată relativ scurtă de timp, deteriorate în mod repetat de incendii şi atacuri ale vikingilor.

Catedrala începută în jurul anului 1087 d.Hr. de către episcopul Maurice, capelanul lui William Cuceritorul, avea să supravieţuiască aproape şase sute de ani, potrivit https://www.stpauls.co.uk/.

În iunie 1561, un fulger a izbit catedrala, incendiul distrugând clopotniţa şi acoperişul. Căldura şi căderea lemnului au provocat, de asemenea, mari stricăciuni structurii. Arhitectul Inigo Jones (1573-1652) a fost angajat să efectueze lucrări de restaurare în 1633, însă munca sa a rămas neterminată în condiţiile izbucnirii războiului civil englez în 1642. Forţele parlamentare au preluat controlul asupra catedralei, Decanul şi Consiliul au fost dizolvate.

În anii 1650, clădirea se afla într-o stare gravă, şi abia după restaurarea din 1660, din timpul regelui Charles II (1630-1685), reparaţia a fost considerată drept o proclamare arhitecturală a Bisericii restaurate din Anglia şi a monarhiei. Cei mai de seamă arhitecţi s-au confruntat în idei privind modul de restaurare a structurii medievale, fiind de cele mai multe ori în dezacord. Inspirat de călătoriile sale în Franţa şi de cunoştinţele sale despre arhitectura italiană, Christopher Wren (1632-1732) a propus adăugarea unei cupole, un plan convenit în august 1666. Însă, o săptămână mai târziu, Marele Foc de la Londra, aprins în Pudding Lane, a ajuns şi la Saint Paul. Schela din lemn a contribuit la răspândirea flăcărilor în jurul catedralei şi bolţile înalte s-au prăbuşit în criptă, unde flăcările, alimentate de mii de cărţi, au pus structura dincolo de speranţa salvării.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO

Sir Christopher Wren a fost un om de ştiinţă şi matematician genial, fiind cel mai faimos arhitect britanic. Clădirea pe care a proiectat-o pentru a înlocui catedrala dinainte de foc este capodopera sa. Nouă ani de planificare au fost necesari pentru a se asigura că noul proiect va răspunde cerinţelor unei activităţi liturgice: era necesară o capelă pentru rugăciunea de dimineaţă, erau necesare sacristii pentru păstrarea ornamentelor bisericii; o trezorerie; un lăcaş pentru orga enormă, turnurile de clopotniţă erau esenţiale, iar interiorul trebuia să fie potrivit pentru cele mai mari ocazii şi ceremonii.

Construcţia a început în 1675: procesul a implicat mulţi desenatori şi meşteşugari cu înaltă calificare şi a fost urmărit în etape, în mare parte dependente de disponibilitatea finanţării şi a materialelor. Piatra Portland a predominat, dar au fost necesare şi alte tipuri de piatră dar şi cărămizi, fier şi lemn. Toate evidenţele construcţiei, contractele şi înregistrările comisiei de reconstrucţie există şi astăzi, precum şi multe desene originale. Christopher Wren a trăit pentru a vedea clădirea finalizată: ultima piatră a structurii catedralei a fost pusă la 26 octombrie 1708 de către doi fii numiţi după părinţii lor, Christopher Wren junior şi Edward Strong (fiul maestrului zidar). Primul serviciu fusese deja ţinut în 1697 - o zi de mulţumire pentru Pacea dintre Anglia şi Franţa.

Au urmat o serie de dezbateri pentru o decorare adecvată a interiorului catedralei. În 1715, în urma unui concurs, Sir James Thornhill (1675-1734, pictor englez de subiecte istorice) a fost ales să ofere o schemă decorativă pentru interiorul cupolei. Acesta şi-a început imediat lucrarea, realizând opt scene din viaţa Sf. Paul. A lucrat în mod precar la peste cincizeci de metri de sol şi a finalizat lucrarea în doi ani. A fost în curând însărcinat să-şi continue lucrarea şi pe cilindrul de sub cupolă.

În ciuda eforturilor de a însufleţire a interiorului clădirii, catedrala s-a dovedit a fi un loc nepopular şi prezenţa regală s-a diminuat; după vizita lui George I (1714-1727) în 1715, niciun monarh nu a mai revenit timp de 74 de ani. Capturarea fortăreţei franceze din Louisburg în timpul Războiului de şapte ani a fost marcată de un serviciu impresionant în 1758, dar abia în 1789, George III (1760-1820) a marcat recuperarea acesteia cu un serviciu special de Ziua Recunoştinţei la care au participat mii de oameni.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO

Primul monument, dintr-o serie de reprezentări ale unor clerici, scriitori, artişti, oameni de ştiinţă şi personalităţi militare, a fost plasat în catedrală în 1795, şi a fost cel dedicat filantropului şi reformatorului închisorii John Howard (1720-1790). Au urmat monumentele celor mai distinşi comandanţi militari ai războaielor napoleoniene: amiralul Horatio Nelson în 1806 şi Arthur Wellesley, duce de Wellington în 1852. Totodată, în cripta catedralei se află mormintele comandanţilor militari amintiţi mai sus, dar şi cel al arhitectului catedralei Sir Christopher Wren.

În secolul al XIX-lea, arhitectul Francis C. Penrose (1817-1903) a adus o serie schimbări, între care: schimbarea podelei criptei cu o decoraţie de mozaic, prelungirea şi rearanjarea corului, introducerea vitraliilor în zona de est a catedralei. Catedrala a fost închisă din 1925 până în 1930, în urma unor fisuri apărute datorită aşezării sale. Stâlpii şi cupola au fost întărite sub supravegherea arhitectului Walter Godfrey Allen (1891-1986). Intervenţia a reprezentat un sprijin structural valoros atunci când catedrala a suferit două bombardamente semnificative în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În 1981, aici a avut loc ceremonia de nuntă a prinţului Charles de Wales, moştenitorul tronului Marii Britanii, cu Lady Diana Spencer, o ceremonie care a fost urmărită de întreaga lume. De asemenea, regina Elisabeta a II-a a marcat oficial Jubileele de Aur şi Diamant. Au fost momente şi de doliu naţional: în 1965, funeralii de stat au fost organizate în onoarea lui Winston Churchill (1874-1965), prim-ministru al Regatului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 2013, o altă ceremonie funerară a avut loc pentru baroneasa Margaret Thatcher (1925-2013), fost prim-ministru.

Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO

Aflată la 111 m deasupra pământului, cupola Catedralei Saint Paul este cea de-a doua ca mărime din lume, cântărind aproximativ 65.000 tone. Catedrala are o structură în trei cupole, care permite celei interioare să se ridice proporţional cu arhitectura internă iar cupola exterioară să fie mult mai mare şi impresionantă. Între aceste două cupole este o a treia: un con de cărămidă care oferă rezistenţă şi susţine felinarul de piatră de deasupra. De la nivelul planşeului catedralei, urcând 257 de trepte sau 30 de metri, se ajunge în Galeria Şoaptelor, apoi după alţi 22 metri vine Galeria de Piatră, care încercuieşte din exterior cupola, apoi Galeria de Aur, aflată la o înălţime de 85 de metri deasupra solului, cea mai mică dintre galerii care, însă, oferă o privelişte extraordinară asupra Londrei. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Ruxandra Bratu)