Dante Alighieri, poet, filosof, om politic florentin, considerat a fi scriitorul european reprezentativ al Evului Mediu, este autorul monumentalei lucrări ''Divina Comedie'', o capodoperă a literaturii universale, cu un impact semnificativ atât în literatură cât şi în teologie. A fost, totodată, şi primul mare poet de limbă italiană, principalul promotor al noului stil literar "Dolce Stil Novo", mişcare literară ce s-a manifestat în secolul al XIII-lea, care promovează lirica de iubire filosofică şi al cărei element de noutate constă în elaborarea unei doctrine complete a iubirii, notează site-ul www.academia.edu.

Dante Alighieri s-a născut la Florenţa, în anul 1265, fără a se cunoaşte data exactă, presupunându-se însă a fi între 21 mai şi 20 iunie, într-o familie din mica nobilime, potrivit site-urilor humanitas.ro şi www.all-art.org. Şi-a pierdut mama la o vârstă fragedă, iar în adolescenţă a murit şi tatăl. Foarte multe date despre educaţia sa nu se cunosc, dar lucrările ulterioare au scos în evidenţă o erudiţie deosebită faţă de cei din generaţia sa. De altfel, Dante a fost discipolul lui Brunetto Latini, important reprezentant al enciclopedismului medieval, care i-a deschis orizontul cultural şi care apare, ulterior, ca figură importantă în "Divina Comedie". A cunoscut în profunzime opera lui Vergiliu, Ovidiu şi Horaţiu. Îi citea pe Boethius, pe Cicerone, Homer şi Aristotel. În Florenţa, a audiat prelegeri de filosofie şi de teologie la şcolile franciscane şi dominicane, notează site-ul www.alighieri-dante.com. În 1285, Dante se afla la Bologna şi este probabil să fi studiat Dreptul la Universitatea din acest oraş, notează site-ul menţionat anterior.

În 1274, pe când avea doar nouă ani, o cunoaşte pe Beatrice, fiica gentilomului Folco Portinari, de care se îndrăgosteşte şi care devine simbolul graţiei divine în operele sale "La Vita Nuova" şi, mai târziu, în "Divina Comedie". A revăzut-o nouă ani mai târziu, în 1283, când abia au schimbat câteva cuvinte. Cu toate acestea, dragostea pe care i-a purtat-o a fost din ce în ce mai mare. La vârsta de 20 de ani, Dante s-a căsătorit cu Gemma Di Manetto Donati, cu care a avut patru copii: Giovanni, Pietro, Jacopo şi Antonia, iar Beatrice a devenit soţia bancherului florentin Simone dei Bardi.

Dante a fost devastat de vestea morţii Beatricei, la vârsta de doar 24 de ani. Ulterior, publică "La Vita Nuova", operă în versuri şi în proză inspirată de iubirea pe care i-o purta acesteia, în care poetul descrie toate sentimentele prin care a trecut de când a văzut-o pentru întâia oară, amintirea primului salut, la care ea nu a răspuns, mijloacele prin care încerca să-şi ascundă dragostea ce i-o purta, apoi prevestirea şi moartea ei.

În acelaşi timp, se implică în viaţa politică turbulentă a Florenţei, care era pe atunci divizată între partizanii Papei şi cei ai Imperiului Roman, Dante opunându-se influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea şi apărând independenţa Florenţei. Ocupă o serie de posturi importante, dar, din cauza divergenţelor dintre cele două fracţiuni care se adânceau, Dante a luat atitudine împotriva influenţei papei în Florenţa, iar în 1302 este exilat de către reprezentanţii guelfilor negri. De atunci, au început anii de pribegie ai poetului, dar şi perioada cea mai productivă din creaţia sa, notează site-ul www.biography.com.

Pe perioada exilului, Dante s-a retras din activitatea politică. A călătorit în regiunea Toscana, posibil chiar şi la Paris, a locuit o vreme la Verona, potrivit exhibits.library.villanova.edu. În 1304, se pare că a mers la Bologna, unde a început tratatul latin "De Vulgari Eloquentia", lucrare ce a rămas neterminată, dar care a avut un rol important în unificarea lingvistică a teritoriilor italiene. Tot în primii ani ai exilului, a scris "Convivio" ("Banchetul", 1304-1307), un tratat filosofic, şi acesta rămas neterminat, notează humanitas.ro.

În martie 1306, exilaţilor florentini nu li s-a mai permis şederea la Bologna, iar Dante s-a mutat la Padova, potrivit site-ului biography.com. După ce Henric de Luxemburg a devenit împărat, în 1308, sub numele de Henric al VII-lea, Dante speră că sosirea acestuia în Italia va rezolva rivalităţile dintre oraşele italiene. Astfel, scrie o faimoasă lucrare despre monarhie, "De Monarchia'', în trei volume, în care susţine că autoritatea împăratului nu depinde de papă, ci vine asupra lui direct de la Dumnezeu. Însă, moartea bruscă a lui Henric al VII-lea, în 1313, duce la întreruperea restaurării puterii imperiale. În 1318, s-a mutat la Ravenna, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, potrivit exhibits.library.villanova.edu.

Dante Alighieri a scris numeroase tratate filosofice, literare şi politice, scrisori, dar cea mai importantă rămâne "Divina comedie", poemul considerat opera literară monumentală a Evului Mediu. Lucrarea a fost începută cel mai probabil în anul 1306, notează site-ul oficial al Bibliotecii Academiei Române, www.biblacad.ro, şi a fost terminată cu puţin timp înainte de a muri. Iniţial, Dante a intitulat-o "Commedia", dar Boccaccio i-a adăugat adjectivul "Divina", în lucrarea "Trattatello in laude di Dante". Titlul "La Divina Commedia" ("Divina comedie") a apărut pentru prima dată pe coperta unei ediţii datate în 1555. Lucrarea este împărţită în trei secţiuni distincte, care corespund celor trei stări unde poate ajunge sufletul după moarte, în accepţiunea Bisericii Romano-Catolice: Infernul, Purgatoriul şi Iadul. Astfel, Dante descrie o călătorie imaginară în acestea trei, unde se întâlneşte atât cu personaje mitologice sau istorice, cât şi cu cele contemporane lui, fiecare dintre ele simbolizând câte o virtute sau, dimpotrivă, câte un viciu. În Infern şi în Purgatoriu, Dante este călăuzit de poetul Vergiliu, ca simbol al înţelepciunii, iar în Paradis este călăuzit de Beatrice, fiinţa pe care a iubit-o până la adoraţie şi care simbolizează graţia divină, ajutându-l să găsească drumul spre Dumnezeu. ''Divina comedie'' sintetizează opiniile filosofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, dramatizând, totodată, teologia creştină medievală, menţionează site-ul citat anterior.

Dante Alighieri a murit la 13/14 septembrie 1321, pe drumul de întoarcere către Ravenna dintr-o misiune diplomatică întreprinsă la Veneţia, fiind înmormântat la biserica San Pier Maggiore, astăzi biserica San Francesco. Rămăşiţele sale au rămas aici, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce, potrivit www.theflorentine.net. AGERPRES/(Documentare - Andreea Onogea, editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Adrian Dădârlat)