La 9 mai 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman lansa declaraţia care a propus crearea unei instituţii europene pentru gestionarea în comun a producţiei de cărbune şi oţel. A fost un important pas postbelic pentru eliminarea viitoare a posibilităţii declanşării unui conflict şi pentru construcţia la nivel european a unei structuri care să asigure pacea şi bunăstarea, conform europa.eu.

Situaţia economică precară postbelică la nivel european după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a determinat guvernele să înţeleagă necesitatea adoptării unor paşi instituţionali pentru reconstrucţia continentului şi pentru evitarea unui nou conflict de anvergură.

Declaraţia Schuman reprezenta o soluţie pragmatică pentru aducerea într-un cadru comun de cooperare două state rivale, Franţa şi Germania, făcând în acest sens un conflict între cele două ''nu doar de neimaginat, ci şi imposibil din punct de vedere practic''.

''Pacea mondială nu poate fi salvată fără să fie realizate acele eforturi proporţionale cu pericolele care o ameninţă'', se stipulează în declaraţie, invitând statele europene să se alăture unui proiect pe termen lung care să ofere un răspuns viabil constructiv în faţa unei ameninţări noi a unui conflict.

''Europa nu va fi creată dintr-odată sau conform unui singur plan. Va fi construită prin realizări concrete care vor pune mai întâi bazele unei solidarităţi de facto'', menţionează documentul ce anunţa desfăşurarea unui proiect de construcţie europeană pe termen lung.

''Gestionarea producţiei de cărbune şi oţel va schimba destinele acelor regiuni care au fost dedicate timp îndelungat industriei producătoare de război, care a generat constant cele mai multe victime'', era unul dintre obiectivele documentului avansat de ministrul francez de externe.

Documentul, la a cărui configurare un rol proeminent l-a avut şi politicianul şi diplomatul Jean Monnet, a fost supus dezbaterii în legislativele naţionale ale statelor semnatare şi a fost aprobat la 11 mai 1950 de miniştrii de externe ai Franţei, Germaniei de Vest, Italiei, Olandei, Belgiei şi Luxemburgului.

La aceeaşi dată, în Camera Comunelor, premierul britanic Clement Attlee a avansat, în contextul dezbaterilor dedicate planului Schuman, o soluţie privind îmbunătăţirea semnificativă a relaţiilor viitoare franco-germane. El vedea planul Schuman drept o soluţie pentru rezolvarea problemelor economice ale Europei. A fost constituit un comitet interministerial care să analizeze participarea la acest plan şi a urmat un schimb de note între guvernele francez şi britanic pe marginea proiectului, însă poziţia finală a Marii Britanii, exprimată la finalul lunii iunie 1950, a fost de respingere a propunerii lui Robert Schuman, principalul argument fiind construit în jurul ideii că viitoarea organizaţie europeană ar putea exercita puteri asupra statelor membre şi s-ar putea amesteca în politica economică naţională, conform cvce.eu.

Negocierile purtate între statele semnatare s-au concretizat prin semnarea, la Paris, la 18 aprilie 1951, a Tratatului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Legislativele statelor semnatare au ratificat documentul în intervalul 31 octombrie 1951 - 16 iunie 1952. Documentul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952, conform europarl.europa.eu.

Entitatea astfel creată avea personalitate juridică şi instituţii autonome în care statele membre îşi transferau o parte din suveranitate pentru anumite obiective definite dar limitate. Astfel, producţia şi distribuţia industriei de cărbune şi oţel intra sub autoritatea Înaltei Autorităţi care avea prerogative supranaţionale, inclusiv puterea de a lua din punct de vedere legal decizii şi recomandări cu aplicabilitate la nivelul statelor membre, conform law.du.edu. Celelalte instituţii ale Comunităţii erau Adunarea Comună cu puteri de supraveghere, ce reprezenta interesele popoareleor statelor membre, Consiliul Special al Miniştrilor, care avea parţial puteri legislative şi consultative, reprezentând statele membre, şi Curtea de Justiţie care veghea la asigurarea interpretării juridice şi a aplicării prevederilor Tratatului. A avut o valabilitate de 50 de ani, potrivit law.du.edu şi europa.eu.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost primul demers parte a proiectului supranaţional care avea să conducă la ceea ce astăzi este Uniunea Europeană. AGERPRES/(Documentare - Liviu-Ioan Tatu, editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Gabriela Badea) 

Sursa foto: (c) www.centre-robert-schuman.org