La 8 mai 1945 trupele germane din Norvegia au capitulat. Norvegia fusese ocupată de forţele armate ale Germaniei hitleriste, în cursul celui de-al doilea Război Mondial, în aprilie 1940.

După cotropirea Poloniei, în 1939, liderul nazist Adolf Hitler ordonase pregătirea într-un timp cât mai scurt a unei ample campanii în vest, iar pentru a-şi crea condiţii favorabile în vederea acţiunilor militare acesta a hotărât să ocupe Danemarca şi Norvegia. Prin cucerirea Danemarcei şi a Norvegiei, Germania îşi asigura baze bune pentru submarine şi aviaţie şi condiţii favorabile pentru transportul minereului de fier din Suedia, materie primă vitală pentru industria ei de război. Pentru ocuparea celor două ţări, comandamentul german a destinat şapte divizii de infanterie, un regiment blindat şi câteva batalioane independente, cărora li se adăugau 1.300 de avioane, constituite în Flota 5 aeriană, precum şi forţe ale flotei maritime militare, potrivit lucrării ''Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial" (Editura Politică, Bucureşti, 1971).

Deşi în septembrie 1939 Berlinul comunicase guvernului norvegian că va respecta neutralitatea Norvegiei, problema dobândirii unor poziţii preponderente în această ţară l-a preocupat mult pe Hitler. Din ordinul lui s-a elaborat un ''Studiu al Nordului'', în urma căruia strategii hitlerişti au trecut la elaborarea planului de cucerire simultană a Danemarcei şi Norvegiei, cunoscut sub denumirea ''Operaţiunea Weserübung''. Hitler l-a numit comandant şef al trupelor destinate să cucerească Norvegia pe generalul Nicolaus von Falkenhorst. La 2 aprilie 1940 acesta a primit ordinul ca în data de 9 aprilie 1940 să treacă la îndeplinirea ''Operatiunii Weserübung'', conform volumului ''Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1945)'' (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979).

În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940 trupele germane au invadat teritoriul Danemarcei prin acţiuni aeriene şi maritime specifice în principalele porturi de pe litoralul Norvegiei: Oslo, Kristiansand, Stavanger, Bergen şi Narvik. În Norvegia, hitleriştii au întâmpinat împotrivirea armatei şi a populaţiei, potrivit volumului ''Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial" (Editura Politică, Bucureşti, 1971). În cursul lunii aprilie 1940 înaintarea către Oslo a trupelor germane paraşutate în nordul ţării a fost încetinită datorită distrugerii drumurilor şi căilor de acces de către luptătorii din Rezistenţa norvegiană. După ocuparea celor mai importante porturi norvegiene, trupele hitleriste, sprijinite de aviaţie, au început ofensiva în interiorul ţării pentru interceptarea principalelor căi de comunicaţie şi realizarea joncţiunilor între grupările debarcate.

Guvernul norvegian şi regele Haakon al VII-lea al Norvegiei s-au refugiat ulterior la Londra. La 9 iunie 1940, Vikdun Quisling, liderul unui partid fascist norvegian, a constituit un Consiliu de stat căruia i-a atribuit puterile suveranului şi ale guvernului, la 11 septembrie 1940.

Marina de război norvegiană şi aproximativ o mie de vase comerciale norvegiene, totalizând 25.000 de marinari, au trecut în serviciul Marii Britanii. Aviatorii norvegieni au intrat în rândurile Forţelor aeriene regale britanice, participând la marile bătălii aeriene din vara anului 1940, dar şi ulterior. În Scoţia au început să se organizeze unităţi de voluntari care aveau să participe la luptele grele împotriva ocupanţilor hitlerişti pentru eliberarea ţării, indică volumul ''Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1945)'' (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979)

Totodată, în Norvegia a luat amploare mişcarea de rezistenţă, care s-a angajat în lupta cu forţele ocupanţilor şi colaboraţioniştilor. În 1941 a luat fiinţă ''Frontul Patriei'' (Njemmefronten), iar pe planul pregătirii luptei armate pentru eliberarea ţării s-au înfiinţat organizaţii militare unitare care, începând din septembrie 1941, s-au unit în cadrul ''Militaerorganisasjon'' sau ''Milorg''.

Guvernul norvegian de la Londra a intervenit pe lângă guvernele ţărilor aliate să acorde sprijin consistent patrioţilor norvegieni. Astfel, trebuie subliniat sprijinul dat celor din mişcarea de rezistenţă de către Special Operations Executive (S.O.E.). Înaltul Comandament Norvegian, creat de guvernul norvegian de la Londra, a hotărât, împreună cu Special Operations Executive, ca întreaga activitate organizată în Norvegia să fie coordonată de Comitetul anglo-norvegian de colaborare.

După ieşirea din război a Finlandei, armatele sovietice au pătruns în ziua de 25 octombrie 1944 în Norvegia, eliberând rapid provincia Finmark. Trupele hitleriste, comandate de generalul Rendulic, au început să se retragă, provocând în drumul lor mari distrugeri. Tot la 25 octombrie 1944, trupele sovietice au eliberat oraşul norvegian Kirkenes, potrivit volumului ''Istoria lumii în date'' (Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969).

Lupta de eliberare a luat un caracter de o rară violenţă. Câteva unităţi norvegiene formate şi instruite în Marea Britanie au fost trimise în sprijinul celor din mişcarea de rezistenţă, în vreme ce trupele sovietice exercitau presiuni puternice asupra celor 7 divizii germane. În retragerea lor, trupele hitleriste au comis crime şi atrocităţi inimaginabile. Pe măsură ce ocupanţii se retrăgeau, frontul din interior îşi asuma administraţia tării, conform lucrării ''Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1945)'' (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979)

Trupele germane din Norvegia au capitulat la 8 mai 1945. Capitularea necondiţionată a Germaniei, semnată la 7 mai 1945 la Reims şi în noaptea de 8 spre 9 mai 1945 la Berlin, a pus capăt războiului în Europa.

La 13 mai 1945 a revenit în ţară guvernul norvegian, iar la 7 iunie 1945 a revenit în capitala Norvegiei şi regele Haakon al VII-lea. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Liviu Tatu, editor online: Adrian Dădârlat)