Rege al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei şi împărat al Indiei, Eduard al VII-lea (1901-1910) s-a născut la 9 noiembrie 1841, la Palatul Buckingham, ca prinţul Albert Eduard, fiind cel mai mare şi al doilea fiu al reginei Victoria (1819-1901) şi al prinţului consort Albert (1819-1861). Primul născut al cuplului regal a fost prinţesa Victoria (n. 1840). Ceilalţi copii au fost: Alice (n. 1843), Alfred (n. 1844), Helena (n. 1846), Louise (n. 1848), Arthur (n. 1850), Leopold (n. 1853) şi Beatrice (n. 1857).

Lui Albert i-a fost acordat titlul de Prinţ de Wales la 8 decembrie 1841 şi a fost botezat la 25 ianuarie 1842, la capela St. George de la Windsor. A fost făcut Cavaler al Ordinului Jartierei în 1858, Cavaler al Ordinului Ciulinului (1867) şi Cavaler al Ordinului Sf. Patrick (1868), potrivit https://www.royal.uk/.

Regina Victoria şi prinţul Albert erau nerăbdători ca educaţia fiului lor să fie pe măsura suveranităţii, astfel încât începând de la vârsta de şapte ani, prinţul Albert a fost supus unui regim educaţional apăsător conceput de tatăl său. Supus unui control dur în tinereţe, moştenitorul tronului oscila adesea între surmenare şi rebeliune.

Prinţul şi-a dorit o carieră militară, dar, ca moştenitor al tronului, i-a fost refuzată această opţiune şi a servit doar pentru scurt timp în Gărzile de Grenadier în 1861. În octombrie 1859 s-a înscris la Christ Church, Oxford, transferându-se în 1861 la Trinity College, Cambridge. În timpul vacanţei din 1860, la invitaţia guvernului canadian, a făcut un tur în Canada; aceasta a fost urmată de o vizită în Statele Unite, la invitaţia preşedintelui James Buchanan (1857-1861). El a fost primul moştenitor al tronului Regatului Unit care a traversat Atlanticul.

La 24 septembrie 1861, prinţul moştenitor a întâlnit-o pe viitoarea sa soţie, prinţesa daneză Alexandra, la catedrala din Speyer, Germania. La 9 septembrie 1862, a cerut-o în căsătorie. La 10 martie 1863, cei doi s-au căsătorit la Capela St. George de la Windsor. Au avut cinci copiii: prinţul Albert Victor (n. 1864), prinţul George (n. 1865, viitorul rege George al V-lea), prinţesa Louise (n. 1867), prinţesa Victoria (n. 1868) şi prinţesa Maud (n. 1869).

În timpul domniei reginei Victoria, prinţul Albert şi-a asumat funcţii publice, a lucrat inclusiv la comisiile regale pe probleme sociale. Căsătoria cu prinţesa Alexandra i-a conferit mai multă libertate de sub dominaţia mamei, dar chiar şi după moartea prinţului consort Albert, până în 1898, regina a refuzat să-i acorde fiului ei orice fel de rol oficial guvernamental. Eduard a adoptat atunci o atitudine refractară, refugiindu-se în jocuri de noroc, băutură, sport, călătorii şi relaţii cu diverse femei, fapt care i-a provocat un rău considerabil.

Prinţul Albert Eduard, în vârstă de 59 de ani, a devenit regele Eduard al VII-lea la 22 ianuarie 1901, după moartea mamei sale regina Victoria. Încoronarea a fost stabilită pentru 26 iunie 1902, dar cu doar două zile înainte regele a fost obligat să amâne ceremonia până la 9 august, din cauza unui atac de apendicită care a necesitat o operaţie de urgenţă.

Trecând peste viaţa personală extrem de tumultoasă, Eduard al VII-lea şi-a asumat rolul de rege cu foarte mare responsabilitate, fapt care i-a adus popularitatea în rândul britanicilor. Pe lângă interesul său faţă de politica externă, regele a avut un rol foarte important în încurajarea reformelor navale şi militare, a susţinut reforma serviciului medical militar şi modernizarea flotei.

Vorbind fluent franceza şi germana, a efectuat numeroase călătorii care l-au ajutat să-şi consolideze cunoştinţele în domeniul afacerilor externe. Era înrudit cu majoritatea caselor regale europene, ceea ce i-a permis să asiste la negocieri pe politică externă. Spre exemplu, în 1904, vizita pe care a făcut-o în Franţa a contribuit la crearea atmosferei care a făcut posibilă semnarea acordului anglo-francez numit "Antanta cordială". A ajuns să fie cunoscut ca "Unchiul Europei".

Pe întreaga perioadă a domniei lui Eduard al VII-lea, Parlamentul s-a concentrat asupra legislaţiei sociale. Legea învăţământului din 1902 prevedea subvenţionarea învăţământului gimnazial, iar guvernul liberal a dat o serie de legi cu privire la educaţia copiilor după 1906. În 1909, legea privind asigurările naţionale de sănătate a dus la o criză constituţională, întrucât o astfel de legislaţie nu putea fi încă gestionată. Bugetul propus de David Lloyd George propunea creşterea taxelor impuse marilor proprietari de pământ şi a fost susţinut de Parlament. Primul-ministru Harold Asquith a făcut apel la rege să creeze comitete ale nobilimii care să încerce să schimbe votul, dar acesta a refuzat.

Eduard al VII-lea a murit la 6 mai 1910, în mijlocul acestei crize care a fost rezolvată un an mai târziu de către guvernul liberal. În pofida unei vieţi personale foarte palpitante şi a faptului că regina Victoria l-a învinovăţit de moartea tatălui său, Eduard al VII-lea a condus ţara cu succes, lucru demn de remarcat, având în vedere schimbările care aveau loc în societatea europeană la începutul secolului XX.

Prinţul George, moştenitorul tronului, a fost proclamat regele George al V-lea imediat după moartea tatălui său, ceremonia de încoronare având loc la 22 iunie 1911, la Catedrala Westminster. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Ruxandra Bratu, editor online: Ady Ivaşcu)

*Explicație foto dschidere: Palatul Buckingham din Londra