Muzeul Naţional al Ţăranului Român (MNŢR) este amplasat în Piaţa Victoriei din Bucureşti, în vecinătatea Muzeului de Ştiinţe Naturale "Grigore Antipa" şi a Muzeului de Geologie. 

Etnograful Alexandru Tzigara-Samurcaş a fost numit director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când, în baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de regele Carol I, s-a pus piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea "neo-românească" a Muzeului de la Şosea, potrivit http://www.muzeultaranuluiroman.ro.

Foto 1: Muzeul de Istorie al Partidului Comunist Român, astăzi Muzeul Naţional al Ţăranului Român (anii '50, placă fotografică) / Arhiva istorică AGERPRES
Foto 2: Muzeul Naţional al Ţăranului Român (2019) / Radu Tuţă / AGERPRES FOTO

Numele instituţiei a fost schimbat, devenind Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională. Alexandru Tzigara-Samurcaş spunea despre vechiul nume că era ''inutil de complicat''. Mai târziu, a devenit Muzeul de Artă Naţională "Carol I". 

Eminentul arhitect Nicolae Ghica-Budeşti a fost însărcinat cu întocmirea proiectului şi conducerea lucrărilor, directorul muzeului îndrumându-l să înalţe "un palat al artei pământene", dispus sub forma incintelor de tip monastic. 

Reprezentare a stilului neoromânesc provenit din fondul arhitectural tradiţional, în special cel brâncovenesc, clădirea se remarcă prin expresivitatea ansamblului compoziţiei completată cu utilizarea ponderată a elementelor decorative florale şi zoomorfe. Zidăria aparentă de cărămidă roşie, elementele traforate, coloanele logiei, balustrada, marile ferestre reunite sub arcade, eleganta siluetă a turnului central care aminteşte de clopotniţele vechilor mănăstiri ş.a. conferă clădirii măreţia unui adevărat palat al artei.

După nesfârşite întreruperi, lucrările s-au încheiat în 1941, clădirea luând înfăţişarea actualului monument de arhitectură, care adăposteşte Muzeul Ţăranului Român. În anii '60, clădirii i s-a adăugat un corp central de birouri şi săli conexe, fără a se ţine seamă de elementele stilistice ale concepţiei lui Nicolae Ghica-Budeşti. Noua construcţie, amplasată în spatele clădirii, se singularizează printr-un mozaic de proporţii, realizat în spiritul epocii.

S-a numit din 1953, muzeul Lenin-Stalin, apoi muzeul Partidului Comunist Român. Colecţiile au fost adunate o vreme în Palatul Ştirbey de pe Calea Victoriei, unde au alcătuit Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România, după care au fost mutate în depozitele Muzeului Satului.

La 15 februarie 1990, pictorul Horia Bernea a fost numit la conducerea noului Muzeu al Ţăranului Român, despre care spunea că nu este un muzeu etnografic în sensul clasic al cuvântului: ''Vom studia satul, omul actual, ţăranul aşa cum este, dar vom înţelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, 'modelul' - satul tradiţional''. 

Foto 1: Muzeul Ţăranului Român din Capitală (1994)/Aurel Vîrlan / Arhiva istorică AGERPRES
Foto 2: Muzeul Naţional al Ţăranului Român (2019)/Silviu Matei / AGERPRES FOTO

Muzeul Ţăranului Român deţine aproape 90.000 de piese, cea mai mare colecţie de obiecte ţărăneşti din România - ceramică, port popular, lemn şi feronerie, obiecte religioase şi ţesături de interior. Piesele de ceramică adunate în colecţia muzeului sunt reprezentative pentru cele aproape 200 de centre de olărit din România, printre care Horezu, Vama, Curtea de Argeş, Leheceni, Bârsa, Marginea, Rădăuţi şi Făgăraş. Din anul 1991, sub protecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român se află bisericile de lemn din Groşii Noi, Juliţa şi Troaş (Arad) şi Lunca Moţilor (Hunedoara). 

În 1996, Muzeului Naţional al Ţăranului Român i-a fost decernat premiul EMYA pentru cel mai bun muzeu european al anului. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu, editor online: Adrian Dădârlat)