Medic, fiziolog, profesor şi om de ştiinţă, Nicolae C. Paulescu, cunoscut pentru cercetările sale care au dus la descoperirea insulinei, s-a născut la 8 noiembrie 1869, la Bucureşti.

A făcut studiile liceale la Bucureşti şi medicale (1888-1897), de chimie biologică (1897) şi de fiziologie generală (1898) la Facultatea de Ştiinţe din Paris, unde a obţinut, trei doctorate: în medicină, cu teza ''Recherches sur la structure de la rate'' (1897), în ştiinţe, cu teza ''Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor atitudini ale corpului; Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la atitudinea verticală'' (1899) şi în chimie biologică, cu teza ''Etude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la matiere vivante'' (1901), notează lucrarea ''Membrii Academiei Române/1866-2003'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Timp de câţiva ani, a fost medic secundar la Hopital Notre-Dame-du-Pérpetual-Secours din Paris (1897-1901), perioadă în care a fost şi secretar de redacţie la ''Journal de Médecine Interne'' şi a publicat, împreună cu dr. Etienne Lancereaux, ''Traite de medecine'' (4 volume, 1903-1930).

Reîntors în ţară, Nicolae C. Paulescu a fost numit profesor la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care a condus-o timp de 30 de ani, din 1900 până în 1931.

Cercetările sale acoperă o arie vastă a fiziologiei: mecanismele producerii febrei şi combaterea ei, coagularea sângelui hepatic, structura splinei, moartea subită, fiziologia glandei hipofize. În 1906 a imaginat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine, aplicată ulterior cu succes şi în chirurgia hipofizei la om. Dintre studiile sale amintim: ''Recherches sur la coagulabilite du sang hepatique'', 1897; ''Etude sur le mecanisme de la mort subite'', 1899; ''L'hypophyse du cerveau. Physiologie - recherches experimentales'', 1908.

Şi-a legat numele său, pentru totdeauna, de descoperirea, în urma unor investigaţii sistematice asupra metabolismului glicogenului, a tratamentului de bază a diabetului; în 1921 a reuşit să obţină un extract apos de pancreas, hormon denumit de el ''pancreină'', cu câteva luni înainte de descoperirea, de către Fr.G. Banting şi Ch.H. Best, a insulinei, pentru care cei doi cercetători canadieni au primit, în 1923, Premiul Nobel.

A inventat şi primul procedeu de obţinere a hormonului antidiabetic din pancreas (1922).

Rezultatele cercetărilor sale le-a publicat în ''Archives Internationales de Physiologie'' (''Recherches sur le role du pancreas dans l'assimilation nutritive'', 1921), precum şi într-o serie de lucrări, între care: ''Divers procede pour introduire l' extrait pancreatique dans l'organisme du'n animal diabetique'' (1923): ''Traitement du diabete'' (1924).

A mai publicat numeroase cărţi şi studii, apărute în prestigioase reviste ştiinţifice româneşti şi străine: ''Tratamentul febrei'' (1916); ''Traite de physiologie medicale'' (3 vol. 1919-1923).

Invenţia sa a fost înregistrată, la 10 aprilie 1922, la Oficiul Român de Brevete, sub titlul ''Pancreina şi procedeul fabricaţiei ei'' (brevetul nr. 8322), potrivit https://aemmedi.it.

Marele savant român a murit la 19 iulie 1931, la Bucureşti. Pentru meritele sale deosebite a fost ales membru titular post-mortem al Academiei Române la 13 noiembrie 1990.

La 11 martie 1993, Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice ''Prof. Dr. N. Paulescu'', aşa cum se numeşte astăzi, a fost creat prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 273, potrivit site-ului oficial www.paulescu.ro. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor online: Anda Badea)