Take Ionescu a fost unul dintre oamenii politici proeminenţi în slujba cauzei unirii. S-a implicat activ şi în demersurile politico-diplomatice pentru consolidarea statului naţional unitar român. A fost preşedinte al Partidului Conservator Democrat (3 februarie 1908-21 iunie 1922) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (17 decembrie 1921 - 17 ianuarie 1922), conform volumului ''Dicţionar Biografic de Istorie a României'' (Editura Meronia, 2008).

În calitate de ministru de interne (14 octombrie 1912 - 31 decembrie 1913) în guvernul condus de Titu Maiorescu, s-a implicat alături de acesta din urmă în negocierile desfăşurate cu prilejul Conferinţei de Pace de la Bucureşti (16-28 iulie 1913), organizată la finalul războaielor balcanice şi în urma căreia România a primit Cadrilaterul.

A fost un fervent susţinător al intrării României în război alături de partea Antantei. A făcut parte din guvernele de uniune naţională, fiind ministru secretar de stat (11 decembrie 1916 - 10 iulie 1917) şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (19 iulie 1917 - 26 ianuarie 1918) în guvernarea condusă de Ion I. C. Brătianu.

Absolvent al Facultăţii de Drept din Paris, Take Ionescu s-a remarcat ca un excelent orator. După realizarea Marii Uniri a înţeles contextul internaţional, urmărind să susţină prin demersuri diplomatice un sistem de alianţe cu state europene.

Take Ionescu a fost exponentul autorizat al diplomaţiei româneşti în perioada imediat următoare Primului Război Mondial. Încă din toamna anului 1918, Take Ionescu a purtat discuţii cu Edvard Benes (Cehoslovacia), Eleftherios Venizelos (Grecia), Nikola Pasic (Iugoslavia), pentru pregătirea unui format de alianţă regională care să apere interesele acestor state pe fondul încheierii Primului Război Mondial, conform lucrării ''Probleme de Politică Externă a României'' (1918-1940) (Editura Militară, Bucureşti, 1988).

În contextul Conferinţei de Pace de la Paris pentru reglementarea situaţiei internaţionale, Take Ionescu a continuat discuţiile bilaterale cu exponenţi ai diplomaţiilor din Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Grecia, având drept obiectiv crearea unui bloc de la Marea Baltică la Marea Egee, care să se opună oricăror acţiuni revizioniste, potrivit volumului ''Din Politica Externă a României'' (1913-1947) (Eliza Campus Bucureşti, 1980). Astfel, la 17 ianuarie 1919, Take Ionescu a făcut public proiectul său de creare a unei alianţe între România, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia şi Polonia, în vederea păstrării status quo-ului teritorial. Reputatul om politic român a adus la cunoştinţa puterilor europene planul său de realizare a unei alianţe defensive formată de cinci state, reacţiile primite fiind pozitive. Franţa s-a declarat încântată de proiectul alianţei între cele cinci state, iar ministrul de externe al Italiei, contele Sforza, a transmis că ''nu numai că înţelege ideea unei Mici Înţelegeri cuprinzând şi Grecia şi Polonia, dar că Marea Britanie consideră că proiectul serveşte şi interesele Italiei'', potrivit volumului ''Probleme de Politică Externă a României'' (1918-1940) (Editura Militară, Bucureşti, 1988). Totodată, în Anglia, atât Lloyd George cât şi lordul Curzon şi-au exprimat simpatia şi acordul pentru proiectul alianţei.  

În cadrul negocierilor purtate între reprezentanţii acestor state, au ieşit la iveală contradicţii serioase între Polonia şi Cehoslovacia, dar şi între Iugoslavia şi Grecia, ceea ce a făcut ca proiectul să nu reprezinte o reuşită.

Însă, Take Ionescu a continuat demersurile diplomatice pe lângă Cehoslovacia şi Iugoslavia şi în iunie 1921 au concretizat realizarea sistemului de alianţe bilaterale între Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, cunoscut sub numele de Mica Înţelegere, care se baza pe Pactul Societăţii Naţiunilor şi îşi propunea să promoveze o largă colaborare cu toate ţările, pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a status-quo-ului teritorial consfinţit prin Sistemul de Pace de la Versailles. Mica Antantă, cum mai era denumită, a fost prima alianţă cu caracter regional constituită în Europa în perioada de după Primul Război Mondial şi urmărea să creeze un climat de pace şi de securitate în centrul şi în sud-estul Europei. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Anda Badea)

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:

''Dicţionar Biografic de Istorie a României'' (Editura Meronia, 2008)
''Probleme de Politică Externă a României (1918-1940)'' (Editura Militară, Bucureşti, 1988)
''Din Politica Externă a României (1913-1947)'' (Eliza Campus Bucureşti, 1980)