Evoluţia gimnasticii în România a parcurs mai multe etape, potrivit ''Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România'' (volumul I, Bucureşti 2002). În intervalul 1831-1861 sunt înregistrate câteva încercări izolate ale unor iniţiaţi străini între-ale gimnasticii. Astfel, în 1831, pastorul luteran A. Sarai intenţionează să deschidă o şcoală în Bucureşti, în al cărei program se prevedeau "exerciţii gimnastice", dar proiectul n-a fost aprobat.

În bugetul şcolilor din anul 1832, la Liceul "Sf. Sava" din Bucureşti şi la Craiova figurau doi profesori de gimnastică, iar la Academia Mihăileană din Iaşi gimnastica era predată de profesorul italian Luzzato. Acrobatul Spinzi, rămas în Bucureşti după turneul circului său, este angajat să predea gimnastica şi scrima pompierilor. În 1857, Spinzi este transferat la Iaşi. Trei ani mai târziu (1860), trei francezi, Cyrille, Suyris şi Pare, deschid la Iaşi şi la Bucureşti şcoli de gimnastică şi scrimă.

Etapa a doua este cea în care gimnastica, influenţată de sistemele occidentale, pătrunde în şcoli. La început, sistemul german (la aparate) al lui Jahn, apoi cel suedez, al lui Ling. O parte dintre tinerii de origine săsească din Ardeal reîntorşi de la studii din Germania introduc sistemul german. Izvoarele îl menţionează pe profesorul Stefan Ludwig Roth care, în 1832, înfiinţează prima societate de gimnastică (Turnverein), preluată apoi de Braşov, Sibiu, Sighişoara, Sebeş, Bistriţa.

În 1867, se înfiinţează la Bucureşti asociaţia "Bukarester Turnverein", iar oraşele Iaşi, Galaţi şi Azuga preiau soluţia organizatorică, astfel încât toate se vor reuni într-o federaţie denumită "Deutscher Turnerbund in Rumanien" (C. Kiriţescu; 1943).

O altă sursă de asimilare şi de răspândire a gimnasticii o constituie apariţia societăţilor româneşti de gimnastică, notează volumul menţionat mai sus. Prima va fi "Societatea Centrală Română de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn" apărută în Bucureşti în 1867. Iniţiativa aparţine profesorului de scrimă şi gimnastică Gh. Constantiniu. Un rol important în orientarea acestei societăţi îl are Gheorghe Moceanu, primul profesor român de gimnastică, venit din Ardeal. El promovează sistemul german, mai ales în ceea ce priveşte latura sa acrobatică, adaptându-l tradiţiilor şcolii româneşti, prin adăugarea lui alături de exerciţiile clasice, de jocul de oină şi de dansurile populare. Moceanu a publicat o serie de lucrări consacrate gimnasticii: "Carte de gimnastică cu figuri şi texte explicative" (1869), "Istoria, anatomia şi igiena gimnasticii" (1879), "Carte de gimnastică pentru uzul şcoalelor primare şi secundare şi superioare de fete" (1882), etc. În deceniul al optulea al sec. al XIX-lea, se afirmă profesorul Nicolae Velescu, discipol şi continuator a lui Gh. Moceanu.

Prima demonstraţie de gimnastică este organizată în pădurea de la Pantelimon, în 1867, de către Societatea "Tirul". În 1884, are loc primul concurs feminin, iar în 1882/1883, la Bucureşti, se înfiinţează "Societatea olimpică română". Apare, de asemenea, "Clubul gimnastic" (1889). Ambele au dispărut din lipsa resurselor financiare.

Gimnastă în timpul unui antrenament, în anul 1947

Foto: (c) ARHIVA ISTORICĂ AGERPRES

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, datorită profesorului D. Ionescu, în şcoala românească pătrunde gimnastica franceză, iar graţie profesorului Bucovineanu, cea suedeză. În 1892, apare revista "Gimnastul român", editată de prof. D. Ionescu. Revista avea un conţinut metodologic, propagandistic, cu referiri la probleme organizatorice.

În 1906, se înfiinţează Federaţia Societăţilor Române de Gimnastică, Arme şi Dare la Semn care, peste puţin timp, se va intitula Federaţia Societăţilor de Gimnastică din România (FSGR) şi care reunea 18 societăţi de gimnastică. Iniţiator este acelaşi D. Ionescu, care a reuşit să atragă în Comitetul de conducere şi personalităţi ale epocii: Petru Năsturel (preşedinte) şi Spiru Haret (vicepreşedinte). El reeditează revista "Gimnastul român". Această federaţie se va afilia în 1907 la Federaţia Internaţională de Gimnastică (FIG), fapt care a determinat apariţia unor societăţi de gimnastică la Târgovişte, Buzău, Alexandria, Câmpulung, Craiova, Tulcea, Bârlad, Piatra Neamţ, Braşov etc.

Manifestări sportive pe stadionul Tineretului din Bucureşti, în cadrul competiţiei "Cupa Unităţii Tineretului" (1948)

Foto: (c) ARHIVA ISTORICĂ AGERPRES

După Primul Război Mondial, activitatea sportivă se reia cu dificultate. Vechiul sistem germano-francez mai există în câteva societăţi, se mai organizează serbări cu programe hibride (gimnastică de ansamblu, piramide, exerciţii la bara fixă şi la cal, box, lupte, haltere, dansuri populare, gimnastică ritmică, scrimă). Se constată o orientare spre gimnastica la aparate, care către mijlocul secolului al XX-lea va avea centre mai importante la Cluj, Reşiţa, Braşov şi Bucureşti. La Cluj, în 1936, se desfăşoară un concurs de acrobaţie pentru cei 18 gimnaşti care participă la JO de la Berlin (1936), unde, de altfel, obţin rezultate slabe. Din 1939, se organizează separat concursurile masculine şi cele feminine. În 1944, se reînfiinţează Federaţia de Gimnastică şi Jocuri Naţionale.

După 1945, gimnastica din România intră într-o nouă etapă. Sub egida Organizaţiei Sportului Popular (OSP), federaţia organizează concursuri regionale şi demonstraţii. În 1946, echipele masculine şi feminine participă la Balcaniada de gimnastică de la Sofia, ocupând locul III. Maria Pop se clasează pe locul I la individual compus, la bârnă şi la sol, iar Melinda Kerekes, la sărituri.

În 1947 are loc primul Campionat Naţional. Gimnaştii noştri concurează, apoi, la Praga, în cadrul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor şi la Balcaniada de la Ljubljana: echipa feminină ocupă locul III, iar cea masculină - locul IV. Pe lângă campionatele naţionale începe să se organizeze şi "Cupa României", pe echipe. Au loc întâlniri internaţionale cu echipele Ungariei, Bulgariei şi Cehoslovaciei. Gimnastica feminină este reprezentată cu succes de valoroasa Berta Corobeanu, iar cea masculină, de Mihai Botez.

Concurs de gimnastică artistică, desfăşurat în sala Dinamo din Bucureşti (1950)

Foto: (c) ARHIVA ISTORICĂ AGERPRES

Gimnastica românească îşi continuă, în 1954, ascensiunea. La CM de la Roma, echipa feminină ocupă locul IV, iar Elena Leuştean locul V la individual compus. În 1956, la JO de la Melbourne, echipa formată din Elena Leuştean, Sonia Iovan, Emilia Liţă, Elena Dobrovolski, Ileana Săcălici, Georgeta Hurmuzache şi Uta Schlandt cucereşte medalia de bronz. Elena Leuştean se clasează pe locul IV la individual compus şi cucereşte încă o medalie de bronz la sol.

Campionatul naţional de gimnastică artistică al Republicii Populare Române, desfăşurat la sala Floreasca din Bucureşti, în 1953

Foto: (c) MIRCEA KESSLER / ARHIVA ISTORICĂ AGERPRES

La JO de la Roma din 1960, echipa feminină îşi reafirmă valoarea prin cucerirea medaliei de bronz şi a unui loc V, prin Sonia Iovan la individual compus.

În 1962, la CM de la Praga, echipa de fete ocupă doar locul IX; băieţii participă la individual şi se clasează modest. Urmează o perioadă marcată de un uşor declin al gimnasticii, fapt evidenţiat de locul VI ocupat de echipa feminină şi locul XII, de către cea masculină la JO de la Tokyo din 1964 şi de absenţa noastră la JO de la Mexico City, din 1968.

A urmat o perioadă de măsuri şi de căutări pentru redresarea activităţii în gimnastică. Între acestea se numără şi înfiinţarea liceului cu program de gimnastică de la Oneşti (actualmente Liceul "Nadia Comăneci") în anul 1969.

La CM de la Ljubljana, din 1970, şi la JO de la München, din 1972, se remarcă o îmbunătăţire: fetele ocupă locul V şi băieţii locul VIII, respectiv locurile VI şi VII la JO. În 1973, la CE, se cuceresc medalii de bronz la feminin prin Alina Goreac şi Anca Grigoraş, iar la masculin, o medalie de argint prin Dănuţ Grecu. La CM de la Varna, din 1974, echipa feminină ocupă locul IV, iar băieţii, locul VI.

Dănuţ Grecu cucereşte la inele prima medalie de aur a gimnasticii româneşti. Urmează o etapă de succese, mai ales în gimnastica feminină, drum deschis de apariţia Nadiei Comăneci, care, în mai 1975 la CE de la Skien (Norvegia), uimeşte lumea sportivă internaţională prin cucerirea, la 14 ani, a patru medalii de aur şi a uneia de argint.

JO de la Montreal (1976) au însemnat un moment istoric şi de referinţă pentru gimnastica românească. Rezultatele memorabile obţinute de Nadia Comăneci, prin cele 7 note de 10, premieră olimpică, au făcut ca această Olimpiadă să fie denumită semnificativ "Olimpiada Nadiei". Echipa de fete, formată din Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Anca Grigoraş, Gabriela Truşcă, Mariana Constantin şi Georgeta Gabor, cucereşte medalia de argint. La masculin, echipa ocupă locul VI şi Dănuţ Grecu obţine o preţioasă medalie de bronz la inele.

A urmat o perioadă de dominaţie a Nadiei Comăneci, care a avut un aport hotărâtor la succesele ce au urmat la CE din 1977, de la Praga şi din 1979, de la Copenhaga, la CM de la Strasbourg, din 1978, unde se reeditează medalia de argint pe echipe. În 1979, la CM de la Fort Worth (SUA), echipa de fete câştigă pentru prima oară titlul de campioană mondială şi încă două titluri pe aparate, la sărituri, cu Dumitriţa Turner şi la sol, cu Emilia Eberle. La aceste rezultate şi la cele care au urmat, un rol deosebit l-a avut crearea noului centru de pregătire a lotului feminin la Deva, în vara anului 1978.

Antrenorul Bella Karoly, gimnasta Nadia Comăneci şi gimnastul Dan Grecu, în 1976

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU / ARHIVA ISTORICĂ AGERPRES

La JO de la Moscova, din 1980, Nadia Comăneci şi echipa feminină obţin locul doi şi titlurile olimpice la bârnă şi la sol. Băieţii ocupă locul IV, iar Dănuţ Grecu ratează medalia de argint şi îşi încheie cariera ca urmare a unei rupturi musculare în timpul finalei la inele.

În anul 1981 se desfăşoară la Bucureşti "Universiada", care a reprezentat un succes deplin din punct de vedere al organizării şi al rezultatelor. Echipele noastre, având-o în frunte pe Nadia Comăneci, iar la masculin pe Kurt Szilier, au cucerit cele mai multe medalii.

Universiada Bucureşti (1981); Nadia Comăneci evoluând la bârnă

Foto: (c) RADU CRISTESCU / ARHIVA ISTORICĂ AGERPRES

După retragerea Nadiei Comăneci, intră în scenă alte generaţii valoroase de gimnaşti. Astfel, Ecaterina Szabo este lidera echipei în perioada 1982-1986. Alături de ea s-au remarcat Lavinia Agache, Cristina Grigoraş, Laura Cutina, Simona Păucă, prin obţinerea în 1983 şi 1985 a locului II cu echipa, la CM de la Budapesta şi de la Montreal, precum şi a numeroase medalii (9) la CE de la Madrid din 1981 şi de la Göteborg din 1983.

Pentru Ecaterina Szabo, cea mai importantă realizare a fost cucerirea, la JO de la Los Angeles (1984), a titlului olimpic cu echipa şi a trei medalii de aur la aparate. Din anul 1985, a început cariera unei alte mari campioane care va domina alţi câţiva ani gimnastica mondială: Daniela Silivaş, "produs" al liceului din Deva, cu un palmares remarcabil, mai ales la CE de la Moscova din 1987, unde egalează performanţa Nadiei de la Skien. Se obţin medalii la CM din 1985, de la Montreal, din 1987, de la Rotterdam, unde echipa devine pentru a doua oară campioană a lumii şi obţine locul II la CM de la Stuttgart, în 1989. La JO de la Seul din 1988, Daniela Silivaş cucereşte trei medalii de aur la aparate, iar cu echipa, pe cea de argint. Colegele ei de generaţie au fost Eugenia Golea, Camelia Voinea şi Aurelia Dobre, aceasta din urmă fiind prima gimnastă care a avut şansa de a deveni campioană mondială absolută în 1987. În această perioadă, la masculin se evidenţiază gimnaştii Kurt Szilier, Valentin Pântea, Marian Rizan, Levente Molnar, care cuceresc medalii la CE din 1981, 1983, 1985 şi 1987.

Daniela Silivaş, componentă a echipei de gimnastică a României la întoarcerea de la Campionatul Mondial de la Rotterdam (1987)

Foto: (c) MIRCEA HUDEK / ARHIVA ISTORICĂ AGERPRES

Un gimnast cu un palmares valoros şi cu longevitate sportivă a fost Marius Gherman, care a participat la două CE (la Oslo, în 1985 şi la Stockholm, în 1989) cucerind două medalii de bronz. Gherman a fost prezent şi la CM din 1992, de la Paris, din 1993, de la Birmingham (unde a obţinut medalia de argint la bară fixă) şi de la Brisbane, din 1994. Cel mai bun rezultat al său a fost însă la JO din 1988, de la Seul, unde a ocupat locul VII cu echipa, locul V la individual compus şi medalia de bronz la bară fixă.

În 1987, federaţia de gimnastică se afiliază la Uniunea Europeană de Gimnastică (UEG), care luase fiinţă în 1982. În toată această perioadă, şcoala românească s-a consacrat pe plan internaţional. La aceasta au contribuit o serie de profesori şi antrenori, dintre care: Adina Stroescu, Iosif Maier, Robert Podlaha, Nicolae Băiaşu, Petre Dungaciu, Maria Simionescu, Caius Jianu, Nicolae Covaci, soţii Bela şi Martha Karoly, Adrian Goreac, Maria Cosma, Francisc Kocsis, Costache Gheorghiu, Mircea Bădulescu, Gheorghe Condovici.

După 1989, gimnastica s-a reorganizat pe baze democratice la nivelul federaţiei şi al cluburilor, iar la nivelul loturilor naţionale s-a conservat tot ce a fost pozitiv în sistemul şi conceptul de pregătire. Centrele de antrenament de la Deva, Oneşti şi Reşiţa au primit un suport nou, prin infuzie de tineri gimnaşti şi antrenori. Rezultatele din perioada 1990-2000 se situează la un nivel excepţional. Astfel, echipa feminină a României cucereşte de patru ori consecutiv titlul mondial: în 1994 la Dortmund, în 1995 la Sabae, în 1997 la Lausanne şi în 1999 la Tianjin. La JO, echipa dobândeşte medalia de argint la Barcelona în 1992, pe cea de bronz, în condiţii grele, la Atlanta în 1996 şi medalia de aur la Sydney în 2000. Tot echipa feminină cucereşte de trei ori consecutiv şi medalia de aur a CE (în 1994 la Oslo, în 1996, la Birmingham şi în 1998 la Sankt Petersburg). La toate CM - pe echipe, din 1991 de la Indianopolis, şi individuale, din 1992 de la Paris, din 1993 de la Birmingham, din 1994 de la Brisbane şi din 1996 de la Porto Rico, atât fetele, cât şi băieţii obţin medalii strălucitoare.

O serie de gimnaste de excepţie îşi înscriu numele în istoria sportului naţional şi mondial. Dintre acestea: Cristina Bontaş, campioană mondială la sol (1991), Mirela Pasca, Maria Neculiţă şi, mai ales, Lavinia Miloşovici, multiplă campioană olimpică, campioană mondială şi europeană. Gina Gogean, de asemenea, devine de mai multe ori campioană mondială, europeană şi vicecampioană olimpică absolută la Atlanta. Sunt de menţionat, totodată, Alexandra Marinescu, Mirela Ţugurlan, Claudia Presăcan şi Corina Ungureanu, componente ale echipei olimpice şi mondiale în intervalul 1995-1999, medaliate la CE. O altă stea care îşi confirmă strălucirea este Simona Amânar: campioană olimpică la sărituri în 1996 la Atlanta; campioană mondială în 1995 la Sabae şi în 1997 la Lausanne; campioană europeană în 1996 la sărituri; multe medalii la alte aparate la CM, CE şi câştigătoarea Cupei Mondiale în 1998 la sol şi la sărituri; campioană olimpică absolută la JO de la Sydney din 2000.

Noi talente şi-au adus contribuţia la zestrea gimnasticii feminine: Maria Olaru, campioană mondială absolută la Tianjin 1999 şi vicecampioană olimpică la JO de la Sydney; Andreea Răducan, campioană mondială la sol, la Tianjin în 1999, vicecampioană mondială la bârnă şi medalie de argint la sărituri, la JO de la Sydney din 2000.

În 2004, la JO de la Atena, echipa feminină formată din Oana Ban, Alexandra Eremia, Cătălina Ponor, Monica Roşu, Nicoleta Daniela Şofronie şi Silvia Stroescu, a obţinut aurul olimpic pe echipe, iar în 2008 la Beijing (Andreea Acatrinei, Gabriela Drăgoi, Andreea Grigore, Sandra Izbaşa, Steliana Nistor, Anamaria Tămârjan) şi 2012 la Londra (Cătălina Ponor, Larisa Iordache, Diana Bulimar, Sandra Izbaşa, Diana Chelaru) a luat medaliile de bronz. Au mai obţinut medalii de aur la JO Cătălina Ponor (bârnă şi sol - Atena 2004), Sandra Izbaşa (sol - Beijing 2008 şi sărituri - Londra 2012), Monica Roşu (sărituri - Atena 2004).

Gimnasta Cătălina Ponor, alături de antrenorii Mariana Bitang şi Octavian Belu, după evoluţia la sol, la Jocurile Olimpice de la Londra (2012)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Băieţii au realizat şi ei rezultate unice: titlurile mondiale şi europene la cal cu mânere dobândite în 1994 de Marius Urzică, medalie de bronz pe echipe la CM de la Sabae din 1995, titlul olimpic la cal cu mânere, obţinut de Marius Urzică la JO de la Sydney din anul 2000, precum şi cele două medalii de argint la JO de la Atlanta, realizate de Marius Urzică la cal cu mânere şi de Dan Burincă la inele, medalii la sărituri la CE din 1994 şi la CM din 1997 şi cinci medalii la CE de juniori din 1998, medalie de aur la cal cu mânere, obţinută de Marius Urzică la Cupa Mondială din 1998.

Gimnastul Marius Urzică la sosirea pe aeroportul Otopeni, de la Campionatele Mondiale de la Brisbane, Australia (1994), unde a ocupat locul I, la cal cu mânere

Foto: (c) SIMION MECHNO / ARHIVA ISTORICĂ AGERPRES

Şi gimnastul Marian Drăgulescu a obţinut o serie de medalii. Astfel, la JO el a câştigat o medalie de argint şi două de bronz, la Campionatul Mondial opt de aur şi două de argint, iar la Campionatul European - zece de aur, şase argint şi două de bronz.

De menţionat, contribuţia deosebită la rezultatele excepţionale ale gimnasticii de după 1989, în special, a antrenorilor Octavian Belu şi Maria Bitang, precum şi a lui Nicu Forminte, Toma Ponoran, Benone Pereţeanu, la feminin şi Dănuţ Grecu, Ştefan Hărgălaş, Iosif Ferencz, Aurelian Georgescu, la masculin. AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, redactori Arhiva Foto: Mihaela Tufega, Elena Bălan, Vlad Ruşeanu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Ady Ivaşcu)