O specie de molie australiană, o mare călătoare, migrează spre zona sa de refugiu din sezonul estival utilizând nu numai un fel de busolă magnetică, ci și lumina emisă de stele, potrivit unui studiu publicat miercuri în revista Nature, informează AFP.

La începutul verii din emisfera sudică, tinerele exemplare de Bogong (Agrotis infusa) sunt cuprinse de un elan irezistibil. Își părăsesc teritoriul natal, situat în regiunile costiere, pentru a se îndrepta, noapte după noapte, spre Munții Snowy, cunoscuți și sub denumirea de 'Alpii australieni'. În acel masiv muntos, tinerele molii australiene se adăpostesc în peșteri pentru a se proteja de căldurile din sezonul estival. În toamnă, ele se întorc în locurile în care s-au născut, unde se reproduc și, în cele din urmă, mor.

S-a aflat, de curând, că aceste nevertebrate pot utiliza variațiile câmpului magnetic terestru, ca pe o busolă, pentru această călătorie ce poate atinge pragul de 1.000 de kilometri. Acestei abilități ar trebui să i se adauge și capacitatea lor de a se ghida după stele, potrivit unui studiu realizat de neurobiologul David Dreyer și coordonat de profesorul de entomologie Eric Warrant, ambii de la Universitatea Lund din Suedia.

'Este prima nevertebrată cunoscută care poate să utilizeze stelele în acest scop', a explicat profesorul Warrant. El reamintește că dintre nevertebrate, doar gândacul-de-bălegar folosește Luna și stelele ca pe niște indicii pentru a se orienta pe distanțe foarte scurte, dar niciodată pentru călătorii lungi, așa cum procedează câteva specii de păsări, oamenii și, probabil, focile.

Cercetătorii suedezi au plasat exemplare de Agrotis infusa în mici țarcuri echipate cu un tavan ce permitea proiectarea unor hărți diverse ale cerului nocturn. Și le-au atașat de spate la un mic dispozitiv dispozitiv care le permitea să zboare în orice direcție, fără efort.

Acest tip de 'simulator de zbor', după cum l-a denumit David Dreyer, le-a permis celor doi cercetători să confirme faptul că atunci când survolau cerul artificial, exemplarele de Bogong se bazau pe busola lor magnetică pentru a-și păstra direcția migrației.

Cercetătorii le-au privat apoi de acel ajutor, suprimând câmpul magnetic terestru în interiorul simulatorului. 'Spre surpriza noastră, stelele s-au dovedit a fi suficiente pentru ca moliile să aleagă direcția potrivită în sezonul migrației. Dacă întorceam acel cer artificial la 180 de grade, insecta se reorienta și urma direcția corectă', a adăugat același cercetător.

Demonstrația a fost consolidată de faptul că zborul moliilor Bogong devenea haotic dacă cercetătorii le prezentau o hartă fantezistă a cerului.

Se îndreaptă direct spre Sud

Mica vietate poate citi, așadar, harta cerului și o urmează în timpul nopții, când poziția relativă a astrelor se mișcă odată cu rotația Pământului. Este posibil ca exemplarele de Bogong 'să se recalibreze cu ajutorul compasului lor magnetic' din timp în timp, a declarat David Dreyer, cu excepția cazului în care utilizează 'un sistem de compensare temporală'. După modelul fluturelui-monarh, care este capabil să țină cont de evoluția Soarelui pe cer pentru a se orienta în timpul migrației sale diurne.

Multe întrebări rămân însă fără răspuns, la fel și cea legată de tipul de lumină stelară pe care îl urmează moliile Bogong. Oamenii de știință înclină, fără să ajungă la o concluzie fermă, spre lumina astrelor din Calea Lactee, după ce au studiat în vivo activitatea a 30 de neuroni implicați în vederea, coordonarea și navigația acestor insecte.

Folosind un sistem de electrozi non-magnetici, a căror dezvoltare l-a 'costat o avere', după cum a declarat amuzat profesorul Warrant, a fost evidențiată o puternică activitate neuronală la vederea axului luminos al Căii Lactee, dar și la vederea Nebuloasei Carina.

Or, în emisfera sudică, Calea Lactee are o intensitate luminoasă crescândă atunci când este privită de la Nord spre Sud, a remarcat expertul în entomologie: 'această intensitate și axul însuși ar putea aduce o informație asupra direcției'.

Ultimul mister: cum poate să știe mica molie că trebuie să se îndrepte direct spre Sud odată cu sosirea verii? Profesorul Warrant coordonează un studiu viitor despre acest subiect, care exclude 'o semnătură genetică asociată cu punctul de plecare' al migrației.

El presupune existența unui fenomen epigenetic, altfel spus o informație transmisă 'de la părinte la copil', dar care nu este înscrisă în genom. 'Pe măsură ce se deplasează spre munți, ei întâlnesc probabil indicii privind apropierea acestora', a spus cercetătorul. El explică totodată că a identificat 'un compus odorant specific, care provine din peșteri' și care 'pare să servească drept far de navigație la sfârșitul călătoriei'. Ar fi vorba despre un miros pe care mica molie l-ar recunoaște într-un mod înnăscut. AGERPRES/(AS - redactor: Florin Bădescu, editor online: Andreea Lãzãroiu)