Încălzirea globală care a făcut iernile destul de blânde şi apariţia hainelor moderne sunt două dintre cauzele care au dus la dispariţia meşteşugului cojocăritului, care era intens practicat din vechime în special în zona de munte a judeţului Mureş, iar astfel Grigore Covrig, din satul Idicel Pădure, a rămas singurul cojocar de pe Valea Mureşului Superior.

Grigore Covrig, cunoscut drept nea Grigore, ne-a spus că în anul 1971 a mers să înveţe meserie, urmând trei ani de ucenicie la Ruşii Munţi, timp în care a făcut tot felul de cojoace şi de pieptare. De atunci, până pe la începutul anilor 2000, a continuat să practice această meserie, până când hainele moderne au înlocuit cojoacele tradiţionale, nemaifiind nevoie de haine atât de călduroase, ca în trecut, iar cojocarii au fost nevoiţi să se reorienteze spre alte meserii sau să abandoneze pur şi simplu meşteşugul.

"Iernile nu mai sunt atât de aspre, iar în magazine au apărut hainele moderne, drept urmare oamenii au renunţat la cojocul clasic. Acum fac cojoace destul de rar, deşi anul trecut am mai făcut, ceva mai multe decât în alţi ani. În momentul în care s-a renunţat la purtarea cojoacelor clasice a fost foarte de neînţeles pentru noi, cojocarii. Când au început să apară hainele, mai ales cele second hand, noi, cojocarii, am cam încurcat-o. Eu am înţeles în cele din urmă şi m-am reorientat către pieptare pentru portul popular sau bunde de lucru. Noroc că au început să apară tot mai multe festivaluri şi manifestări populare în ultima vreme, altfel închideam şi eu. Ca să nu renunţ, odată cu abandonarea cojoacelor de către populaţie, am decis să mă reorientez spre pieptare, atât către cele de lucru, cât şi către cele populare, cu şire, specifice Văii Mureşului Superior. Ca să vă formaţi o idee, la nivel de comună am fost în jur de 70 de meşteri de toate felurile, iar acum sunt singurul meşter cu autorizaţie. Pe Valea Mureşului sunt singurul cojocar. E mare păcat, pentru că pieile sunt duse la gunoi, lâna o ardem, că nu o vrea nimeni şi se pierd lucruri care ar putea să demonstreze cine suntem şi de unde venim. Tragic este că în momentul în care noi nu vom mai putea lucra, se va termina cu meseria asta, nu ne mai urmează nimeni. Pe mine mă ajută acum o bătrânică, căreia îi doresc multă sănătate, să mai poată să coasă, dar cu ea se termină şi meseria de a coase pe pieptare", a declarat nea Grigore.

Foto: (c) DORINA MATIŞ / AGERPRES FOTO

Ultimul cojocar de pe Valea Mureşului Superior, Grigore Covrig, împlineşte 64 de ani, dintre care peste 50 de ani a practicat acest meşteşug, iar acum este îngrijorat că meseria se va pierde din lipsă de ucenici, care nu mai sunt interesaţi să înveţe meşteşugul, chiar dacă cererea de pieptare creşte prin revitalizarea manifestărilor folclorice.

"De vreo 12-14 ani m-am reprofilat, adică obiceiul acesta de a face pieptare cu şire mi-a venit din pasiune, fiindcă am fost de copil în ansamblul folcloric al Idicelului Pădure. În 1974 am fost în Franţa şi Italia. La 18 ani am fost pe Coasta de Azur, o mare realizare pentru un băiat de la ţară. Odată cu festivalurile de pe Valea Mureşului şi de pe Valea Gurghiului, de la Fâncel, a început să mai mişte şi meseria aceasta, iar acum fac pieptare cu şire de pe Valea Mureşului. Mai este Balul Însuraţilor, care se organizează la Reghin de câţiva ani buni, unde lumea merge două zile, sâmbăta şi duminica, îmbrăcată în straie populare. Şi eu sunt invitat acolo şi de acolo îmi iau şi comenzi. Lucrez mai mult pe comandă, pentru că durează mult să confecţionezi un pieptar autentic. Chiar dacă pare simplu, e mult de lucru la un pieptar", a spus cojocarul.

Pieptarele lui nea Grigore sunt făcute din piele de oaie, cu lâna (sau miţele) îndreptată spre interior, iar cele cu şire, adică cu motive populare, au obligatoriu broderii cusute manual pe exterior. Pregătirea pieilor este anevoioasă şi necesită multă pricepere, altfel pielea se întăreşte şi nu mai poate fi folosită.

O piele bună se obţine prin tăbăcire, se argăseşte, se usucă, se lustruieşte, se vopseşte în cazul în care clientul doreşte o anumită culoare - însă nea Grigore spune că în zonă se preferă cele natur sau albe - apoi se croieşte şi se coase.

Foto: (c) DORINA MATIŞ / AGERPRES FOTO

"Un aspect important al cojocăritului este decorarea prin broderii cu lână, mătase sau cu aplicaţii din piele. Interesant este că la un cojoc regăsim trei-patru tehnici combinate, iar una dintre cele mai mai importante este broderia, fiindcă e cea care dă aspectul estetic. Culorile pot fi discrete sau vii, în funcţie de cerinţele clientului, dar, de regulă, la pieptare se preferă culorile vii. Cojocul a fost întotdeauna un element component al portului popular local şi românesc de la Valea Mureşului Superior, aşa cum este şi pieptarul, iar oamenii pun accent pe partea estetică", explică nea Grigore.

Meşteşugarul a spus că nu e uşor să faci un pieptar sau un cojoc şi că în ucenicia sa a învăţat toată tehnologia, de la tăbăcirea pieilor, la croit şi cusut. Nea Grigore spune că pieile din care se face cojocul sau pieptarul trebuie mai întâi tăbăcite - adică se acoperă partea jupuită cu un amestec de tărâţe de grâu, zer şi sare, după care se rulează şi se aşează într-un ciubăr, la cald, unde sunt lăsate sa dospească aproximativ o săptămână. După această procedură urmează spălatul şi înlăturarea resturilor de carne sau de grăsime, după care sunt uscate, înălbite, rase, şlefuite şi vopsite.

Foto: (c) DORINA MATIŞ / AGERPRES FOTO

"Facem şi pieptare simple, ca să putem vinde, fiindcă sunt mai ieftine. Sunt frumoase, dar cele care dăinuie sunt cele cusute manual. Numai că trebuie să facem şi din cele mai noi, ca să putem trăi. După prelucrarea pieilor, care durează o săptămână - pieile se usucă, se albesc, vine croitul lor şi cel mai mult durează cusutul şirelor pe pieptare, care se cos pe irhă (marginea tăbăcită). O femeie coase motivele florale pe un pieptar cam o lună şi jumătate. E un model care se coase foarte migălos, totul e manual. După ce se coase irha şi e croit pieptarul, lucrez cam o săptămână, fiecare etapă durează cam o zi-două. Un pieptar de femeie sau cele pentru fetele tinere costă cam 1.000 de lei. Diferă nuanţele, la fete facem pe albastru, în etapa de căsătorie, la femeile tinere facem cu flori, iar la femeile în vârstă, maro cu negru. Am şi pentru copii, pentru că astea merg cel mai bine la vânzare. Pentru bărbaţi avem pieptarele cu blană neagră, se foloseşte tradiţionalul negru, o piele care se foloseşte la cuşme, pielea de astrahan. Pieptarele pentru lucru nu sunt atât de pretenţioase, sunt simple, dar se cumpără fiindcă sunt călduroase. Ducem şi pieptare simple la festivaluri, însă aici sunt căutate cele de sărbători", a explicat nea Grigore.

Meşterul susţine că poate să facă opt pieptare tradiţionale pe an, fiindcă modelele mai complicate necesită multă migală, având cusătura executată manual, iar din cele simple, mai moderne, poate face peste 20 într-un an.

Mândria singurului cojocar care mai există pe Valea Mureşului Superior este pieptarul său din tinereţe, care are pe el cusute motive florale de circa 70 de ani, fiind cel pe care l-a purtat în 1974, când a fost cu ansamblul folcloric în Franţa şi în Italia, iar acum l-a restaurat. Acest model destul de greu de cusut este dorit acum de tot mai mulţi bărbaţi.

Foto: (c) DORINA MATIŞ / AGERPRES FOTO

Nea Grigore este nelipsit de la târgurile meşteşugarilor şi de la festivalurile folclorice importante din zonă unde îşi expune marfa şi îşi găseşte clienţii, fapt ce încă mai asigură, deocamdată, supravieţuirea meseriei cojocăritului pe Valea Mureşului Superior. AGERPRES / (A - autor: Dorina Matiş, editor: Marius Frăţilă, editor online: Anda Badea)