Liviu Rebreanu, prozator și dramaturg, este primul născut dintre cei paisprezece copii ai Ludovicăi (n. Diugan) și ai lui Vasile Rebreanu, învățător. (sursa: Academia Română - 'Dicționarul general al literaturii române', Ed. Univers Enciclopedic, 2006)

'Sunt născut într-o noapte - 27 noiembrie 1885 - când Pământul s-a întâlnit cu resturile cometei Bialla. În această noapte a fost cea mai formidabilă ploaie de stele. Îmi spunea tata că stătea pe prispă și că ploua cu stele cu adevărat așa cum plouă cu apă'. (sursa: 'Ion', Liviu Rebreanu, 1965 - Tabel cronologic)

Școala și cariera militară
Locul nașterii lui Liviu Rebreanu a fost satul Târlișua, Bistrița-Năsăud, unde tatăl său era învățător. Vasile Rebreanu a făcut primele patru clase de liceu la Năsăud și a fost coleg de clasă și de bancă cu George Coșbuc.

În 1888, familia Rebreanu se mută la Maieru. Prima amintire a scriitorului se leagă chiar de acest eveniment. Avea atunci doi ani și jumătate. 'De satul Maieru se leagă pe urmă primele impresii care au lăsat urme ce nu se pot șterge în toate domeniile percepției și ale conștiinței... În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele'. Aici funcționează tatăl său, învățătorul Vasile Rebreanu, până în anul 1899.

Urmează școala primară la Maieru (1891-1895). Se înscrie la Gimnaziul (liceul) grăniceresc din Năsăud, în 1895, unde face primele două clase gimnaziale, după care trece la liceul german din Bistrița, unde absolvă următoarele trei clase. Din acești ani datează primele sale încercări literare, în limba română și germană.

În 1900, greutățile tot mai mari îl determină pe învățătorul Rebreanu (de curând mutat la Prislop) să ceară admiterea ca bursier a fiului său în clasa I a unei școli reale superioare de honvezi (un fel de liceu militar). Cererea este acceptată, iar elevul, repartizat la școala din Sopron, ai cărei trei ani de studiu îi termină cu 'distincție simplă' în 1903.

'După terminarea liceului, fiindcă nu puteam urma medicina, care mi-a fost dragă, a trebuit să aleg între singurele două cariere pe care le puteam urma fără nici un sprijin material de-acasă: preoția și armata. Am ales pe a doua pentru că mi s-a părut atunci mai compatibilă cu pasiunea scrisului, care mă ispitea de mult'. De aceea, în toamna anului 1903, intră ca bursier de stat la Academia militară 'Ludovic' din Budapesta. La terminarea anului III este înaintat sublocotenent (1 septembrie 1906).

În toți acești ani frecventează asiduu teatrul, traduce în limba maghiară piese străine și chiar compune lucrări dramatice, încercând să le plaseze, fără succes, pe la diversele teatre din Budapesta.

Ofițer de infanterie, Rebreanu este repartizat, în 1906, la Regimentul 2 Honvezi din Gyula. În acest oraș de garnizoană își continuă activitatea preferată: lectura și scrisul. Tot acum compune în limba maghiară un ciclu de schițe cu subiect din viața cazonă, dintre care unele vor fi transpuse mai târziu în românește și publicate.

Primele încercări literare în limba română
În februarie 1908, demisionează din armată și se întoarce între ai săi, la Prislop, unde se îndeletnicește îndeosebi cu traducerile și de unde trimite revistelor primele sale încercări epice în românește. După câteva insuccese, i se publică în 'Luceafărul' din Sibiu (1 noiembrie) schița 'Codrea', republicată, în timp, sub titlurile 'Lacrima', 'Dezertorul', 'Glasul inimii'.

A fost ajutor de notar, pentru scurtă vreme, în Nimigea, unde scrie nuvela 'Ofilire', apărută de asemenea în 'Luceafărul' (15 decembrie).

Din această perioadă datează nuvela 'Rușinea', care conține în nucleu conflictul viitorului roman 'Ion'.

La serbările Astrei de la Sibiu, în octombrie 1909, i-a hotărârea să treacă munții. Vine la București, unde îl vizitează pe George Coșbuc, și participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, directorul revistei 'Convorbiri critice', unde i se publică în toamna aceluiași an povestirea 'Volbura dragostei' ('Cântecul iubirii').

În România - viața și opera
În ianuarie 1910, autoritățile militare din Austro-Ungaria îi intentează proces fostului ofițer cezaro-crăiesc și cer autorităților românești extrădare lui Liviu Rebreanu. În februarie este arestat și întemnițat la Văcărești, iar în iunie este predat organelor judiciare austro-ungare. După o scurtă detenție la Gyula, este achitat.

În august este la Prislop, unde își revede familia, care se va muta în curând la Năsăud. Tot acum scrie nuvelele 'Culcușul' și 'Golanii', care apar în 'Convorbiri critice', și proiectează în linii mari 'Zestrea', viitorul roman 'Ion'.

Începând din acest an (1910), Rebreanu va nota mereu, din timp în timp, în caietul cuprinzând schița conflictului. Din această perioadă datează și nuvelele 'Proștii' și 'Dintele', publicate în 'Convorbiri critice'. Proiectează, de asemenea, o piesă cu titlul 'Țăranii'.

Sursa foto: Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu”/Facebook

Liviu Rebreanu se căsătorește cu Fanny Rădulescu (n. 1888), originară din Pitești, viitoare actriță a Teatrului Național din București, care va debuta în anul 1911 la Teatrul Național din Craiova. Sora ei se va căsători cu dramaturgul Mihail Sorbul. Împreună cu acesta, Rebreanu face să apară, între 15 septembrie 1910 și ianuarie 1911, revista teatrală 'Scena'.

În 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, sub directoratul lui Emil Gârleanu.

Sursa foto: Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu”/Facebook

Colaborează în această perioadă cu schițe și nuvele la 'Viața românească', 'Luceafărul', 'Cosânzeana' (Orăștie), 'Flacăra', 'Universul literar' etc. Cronici dramatice și articole în 'Ramuri' (Craiova), 'Rampa' (al cărei redactor devenise din 1912) etc.

Apare la Orăștie primul volum de proză al lui Rebreanu: 'Frământări' (1912), cuprinzând majoritatea schițelor și nuvelelor publicate în reviste până în 1911.

Anul 1913 (martie) este indicat de romancier ca perioadă când încearcă o primă redactare a romanului 'Zestrea', pe baza însemnărilor pe care le făcuse vreme de câțiva ani. Tot în această epocă îl frământă iar ideea unei piese, 'Răscoala, dramă în patru acte', cu subiect din răscoalele țărănești din 1907. O primă schiță de plan a viitorului roman datează din această perioadă.

În 1914, devine secretar al Societății Scriitorilor Români. În 1916 apar volumele de nuvele și schițe 'Golanii' și 'Mărturisire'.

'Curând după intrarea României în război, în august 1916, când în mai fiecare noapte bătea într-o dungă clopotul Mitropoliei, vestind aeroplane sau Zeppeline dușmane, într-o asemenea noapte am reluat 'Zestrea', s-o scriu din nou... Noapte aceea cu primejdii de alarmă a fost poate cea mai fecundă din viața mea... Mai mult: ritmul și tonul întregului roman în noaptea aceea s-au creat'. (sursa: 'Ion', Liviu Rebreanu, 1965 - Tabel cronologic)

După o muncă intensă de aproape un an, la 14 august 1917, Rebreanu finalizează această a doua versiune. Tot acum schimbă și titlul romanului, din 'Zestrea', în 'Ion'.

Rămas în timpul ocupației germane în București, colaborează cu articole despre teatru la revista 'Scena', condusă de scriitorul A. de Herz.

La 26 aprilie 1918 încetează din viață în București George Coșbuc; Rebreanu semnează în ziarul 'Lumina' articolul 'George Coșbuc'.

Denunțat, în 1918, este arestat de autoritățile de ocupație austriece ca nesupus la mobilizare. Scapă de sub escortă și reușește să ajungă în Moldova. La Iași scrie 'Calvarul', carte terminată în martie 1919. În același an, începe lucrul la 'Pădurea spânzuraților'. Ideea acestuia i-a sugerat-o vederea unei fotografii, înfățișând un sinistru episod al războiului: 300 de cadeți cehi spânzurați într-o pădure de autoritățile militare austro-ungare pentru că au refuzat să plece pe front.

Sursa foto: Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu”/Facebook

Pe la mijlocul lui mai întrerupe lucrul, la auzul veștii, care-l zguduie, că fratele său Emil, ofițer în armata austro-ungară, a fost spânzurat în urmă cu doi ani, la 14 mai 1917, la Ghimeș, pentru că a vrut să treacă linia frontului la români.

'Fără tragedia fratelui meu 'Pădurea spânzuraților' sau n-ar fi ieșit de loc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrescă, precum au toate cărțile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența vieții o zămislește în sufletul creatorului'. (sursa: 'Ion', Liviu Rebreanu, 1965 - Tabel cronologic)

După o călătorie la ai săi, stabiliți între timp la Beclean, în care revede vechile locuri și ia contact cu oamenii care l-au cunoscut îndeaproape pe Emil, fratele său, reia lucrul la roman, dar după puțină vreme îl întrerupe din nou pentru o perioadă de doi ani.

În 1919, începe seria de cronici dramatice în revista 'Sburătorul' condusă de Eugen Lovinescu. Între 1919-1921 va publica aici peste 60 de cronici și articole despre teatru, precum și unele povestiri.

Sursa foto: Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu”/Facebook

În 1920, apare la editura Viața românească romanul 'Ion', în două volume. Cartea s-a bucurat de primirea excepțională a publicului, trebuind să fie reeditată după un an. La 27 iunie 1922 termină de scris 'Pădurea spânzuraților', care apare câteva luni mai târziu.

Liviu Rebreanu a condus revista săptămânală 'Mișcarea literară', care apare de la 15 noiembrie 1924 până la 17 octombrie 1925.

În 1925, apare romanul 'Adam și Eva' - punctul de plecare al cărții a fost un episod trăit de autor în 1918, la Iași. Este ales acum pentru întâia oară președinte al Societății Scriitorilor Români.

În 1927, când este ales pentru a doua oară președinte al Societății Scriitorilor Români, apare romanul 'Ciuleandra'. În următorul an a apărut în traducere cehă romanul 'Pădurea spânzuraților' - romanul va mai fi tradus în limbile: engleză (1930), italiană (1930), franceză (1932), germană (1932), turcă (1942), spaniolă (1944), portugheză (1945), finlandeză (1946), maghiară (1957), rusă (1959).

În 1928 este numit director al Teatrului Național din București. În discursul inaugural anunță că va lupta pentru însănătoșirea repertoriului, prin înlăturarea pieselor bulevardiere.

Liviu Rebreanu, director al Teatrului Naţional din Bucureşti,la o festivitate de premiere a actorilor Naţionalului, 1940.

Foto: (c) Arhiva istorică AGERPRES

În vara anului 1931, reîncepe lucrul la 'Răscoala'. În cursul iernii termină prima redactare completă a romanului. Cartea apare în librării către sfârșitul anului 1932.

Liviu Rebreanu scoate la București revista 'România literară', care apare de la 20 februarie 1932 până la 6 ianuarie 1934.

În 1940 este ales membru al Academiei Române - rostește, cu acest prilej, în ședința publică solemnă din 29 mai, discursul de recepție 'Lauda țăranului român'.

'Ales într-un loc nou creat și dorind totuși să mă conformez uzului academic de-a elogia pe un înaintaș, mă văd silit să mă prezint cu unul de-afară, cu strămoșul meu și al unora dintre d-voastră, într-un sens mai larg strămoșul tuturor: țăranul român... (...)

Lauda aceasta totuși nu vrea nici să înalțe, nici să dărâme și nici măcar să dovedească nimic, ci doar să mărturisească o credință și solidaritatea mea continuă cu inima celor mulți cari au avut parte tot de ocări și proboziri, și prea arar de vorbe bune...

În viața altor națiuni, țărănimea a putut avea, și a avut, un rol secundar, șters; pentru noi însă e izvorul românismului pur și etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. Atât de mult că, de fapt, țăranul român nici nu e țăran ca la alte popoare.' ('Lauda Țăranului Român'; Discurs rostit la 29 mai 1940 în ședința publică solemnă de Liviu Rebreanu, Monitorul Oficial, 1940)

În 1944, boala, ale cărei prime semne apăruseră cu un an înainte, se agravează tot mai mult. În ultimele luni de viață, Rebreanu se retrăsese în casa de la Valea Mare din apropierea Piteștiului. Aici se stinge din viață la 1 septembrie, într-o zi de vineri. A fost înmormântat pe 3 septembrie. Două luni mai târziu a avut loc deshumarea, după care rămășițele pământești au fost transportate la București și îngropate la cimitirul Bellu. AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora Ciurel, editor: Doina Lecea, editor online: Andreea Preda)