Încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial a determinat transformări politice pe continentul european în sfera relațiilor internaționale.

Influența sovietică în statele din centrul și estul Europei a reprezentat o îngrijorare profundă pentru Statele Unite ale Americii și pentru țările din Europa occidentală încă de la finalul războiului. Premierul britanic Winston Churchill a susținut un discurs la Fulton (Missouri), în SUA, la 5 iulie 1946, în care arăta public germenii stării de tensiune care urma să cuprindă Europa și să traseze o cortină peste continentul european, potrivit www.nato.int.

Ajutorul american prin Doctrina Truman (martie 1947) și prin Planul Marshall (iunie 1947) a reprezentat infuzia necesară pentru reconstruirea economică, politică și de securitate a Europei. Un număr de 16 state europene au adoptat Planul Marshall, până în septembrie 1947. Anumite state din centrul și estul Europei au respins această inițiativă, respectiv Bulgaria, Iugoslavia și România la 9 iulie 1947, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria la 10 iulie 1947, iar Albania și Finlanda la 11 iulie 1947, conform lucrării ''România și Tratatul de la Varșovia 1955-1958. Obediență și Nesupunere'' (Laurențiu Cristian Dumitru, Editura Universității Naționale de Apărare, 2009).

Pentru a răspunde Planului Marshall, Uniunea Sovietică a lansat, în 1949, inițiativa denumită Consiliul de Ajutor Economic Reciproc pentru coordonarea politicilor economice ale țărilor din cadrul blocului sovietic și, totodată, pentru crearea unui sistem economic autonom.

La 4 aprilie 1949 a avut loc ceremonia de semnare a Tratatului Organizației Atlanticului de Nord, structură care oferea pentru prima dată garanții de securitate statelor membre în fața unui potențial agresor din afara spațiului euro-atlantic. Statele Unite ale Americii se implicau, pentru prima dată, într-o alianță colectivă defensivă cu Europa.

În aprilie 1953, președintele american Harry Truman a promis ajutor american președintelui iugoslav Iosip Broz Tito în eventualitatea unei agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Pentru închegarea unui sistem de alianțe la nivel regional, în ianuarie 1953, Iugoslavia a încheiat cu Turcia și cu Grecia un tratat de prietenie și cooperare militară, economică și culturală, transformat anul următor într-o alianță. La 9 august 1954, la Bled, a fost încheiat Tratatul de alianță, cooperare politică și asistență mutuală între Republica Populară Federativă Iugoslavia, Regatul Greciei și republica Turcia cunoscut sub numele de Pactul Balcanic, cu o valabilitate de 20 de ani. Părțile semnatare se angajau să nu folosească forța în relațiile internaționale, să își acorde sprijin reciproc în cazul în care una din ele ar fi fost victima unei agresiuni și să aibă consultări în cazul deteriorării situației internaționale. Acest demers regional indică proiecția nevoii de securitate a statelor în fața potențialului pericol reprezentat de politica sovietică.

În perioada 1949-1950, Uniunea Sovietică și-a amplificat eforturile privind potențialul militar pentru integrarea armatelor est-europene într-o structură de securitate colectivă. Moscova a cerut statelor aflate sub influența sa declanșarea unui proces de înarmare în acord cu propria strategie politico-militară, potrivit volumului ''România și Tratatul de la Varșovia 1955-1958. Obediență și Nesupunere''. Ministerul afacerilor externe al Uniunii Sovietice a început demersurile consfătuirii cu statele comuniste din cadrul blocului socialist pentru crearea unei organizații de securitate colectivă. Tema a fost discutată cu prilejul Conferinței țărilor europene pentru asigurarea păcii și securității din Europa, din 29 noiembrie 1954, de la Moscova, unde au fost prezenți reprezentații partidelor comuniste din statele socialiste.

La mijlocul lunii ianuarie 1955, la nivelul Ministerului sovietic al afacerilor externe a fost elaborat un proiect al Tratatului de apărare comună împotriva agresiunii între Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, R.D. Germană, Ungaria, România, Bulgaria și Albania, care avea să constituie baza pentru viitorul Tratat de la Varșovia. Timp de patru luni, au avut loc negocieri pentru pregătirea documentelor finale ce urmau a fi supuse spre dezbatere și aprobare în cadrul conferinței de la Varșovia.

Proiectul Tratatului a fost trimis, în 4 martie 1955, de către guvernul sovietic guvernelor statelor din blocul socialist. La 21 martie 1955, ministerul sovietic al afacerilor externe a anunțat, că în urma consultărilor desfășurate între guvernele Uniunii Sovietice, Poloniei, Cehoslovaciei, R.D. Germane, Ungariei, României, Bulgariei și Albaniei, s-a convenit asupra principiilor pactului de asistență militară.

La 11-14 mai 1955, în Palatul Consiliului de Stat din Varșovia, a avut loc cea de-a doua Conferință a statelor europene pentru asigurarea păcii și securității în Europa, la care au luat parte reprezentanți ai Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, R.D. Germană, Poloniei, României, Ungariei și Uniunii Sovietice. La 14 mai 1955 a avut loc semnarea Tratatului de Prietenie, Cooperare și Asistență Mutuală cunoscut în istorie drept Pactul de la Varșovia. Prin adoptarea sa ca act juridic internațional, au fost stabilite și elementele de structură și mecanismele de funcționare ale alianței politico-militare: membri, organele de conducere politică și militară, statutul, domeniul și scopul alianței.

România a ratificat Tratatul de la Varșovia, la 30 mai 1955, și a depus, la 3 iunie 1955, instrumentul de ratificare la Varșovia, guvernul Poloniei fiind depozitarul documentului. În 10 iunie 1955, ambasada Poloniei la București a informat Ministerul român al afacerilor externe că Tratatul de la Varșovia a intrat în vigoare la data de 4 iunie 1955. Textul tratatului a fost redactat în limbile rusă, poloneză, cehă și germană. Versiuni legalizate ale Tratatului au fost transmise de guvernul Poloniei tuturor celorlalte state semnatare.

În textul Tratatului au fost incluse aspecte care vizează problematica asigurării securității statelor membre, a celor economice și culturale. Articolul trei prevedea obligativitatea consultării între statele membre, în legătură cu asigurarea apărării comune, a menținerii păcii și securității, atunci când oricare dintre acestea considerau că se impune. Caracterul politico-militar al Tratatului de la Varșovia este relevat de articolul patru, care conferă substanță mecanismelor de activare și funcționare a alianței în caz de agresiune asupra unui stat sau asupra unui grup de state membre ale Tratatului de la Varșovia. Odată cu semnarea Tratatului de la Varșovia, a fost semnat și un Protocol adițional secret care prin cele opt articole ale sale reglementa problematica militară a alianței nou înființate, potrivit volumului ''România și Tratatul de la Varșovia 1955-1958. Obediență și Nesupunere''.

Colapsul sistemului socialist din Europa a determinat dizolvarea oficială a Tratatului de la Varșovia la 1 iulie 1991. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sura foto: historytoday.com