Unul dintre cei mai de seamă autori români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, poetul și matematicianul Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, s-a născut la 19 martie 1895, la Câmpulung-Muscel.

Studiile elementare și gimnaziale le-a făcut la Câmpulung, Daminești, Stâlpeni, Pitești, arată ltib.ro. A urmat cursurile Liceului ''Gh. Lazăr'' și ale Liceului ''Mihai Viteazul'' din București (1910-1914), apoi Facultatea de Științe a Universității din București, secția matematică, luându-și licența în 1920, potrivit dicționarului ''Membrii Academiei Române (1866-2003)'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003).

În perioada liceului se împrietenește cu Tudor Vianu și cu Simon Bayer și, influențat de Vianu, își încearcă forțele artistice, pentru prima oară, într-o traducere de poezie, se menționează în 'Dicționarul general al literaturii române' apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2004).

La recomandarea lui Gheorghe Țițeica, obține, în 1921, o bursă pentru un doctorat în Germania, la Gottingen, sub îndrumarea profesorului Landau. Și-a continuat specializarea, până în 1924, la Gottingen, Tubingen și Berlin, orașe în care duce o viață de boem. În 1926 este chemat ca asistent al lui Gh. Țițeica, la Facultatea de Științe din București, Catedra de geometrie analitică, în paralel fiind și profesor suplinitor de matematică la liceele ''Spiru Haret'' și ''Dimitrie Cantemir'' din București, până în 1929.

Și-a luat doctoratul în matematică în 1929, sub conducerea lui Gh. Țițeica, cu teza ''Reprezentarea canonică a adunării funcțiunilor ipereliptice''. A devenit ulterior, prin concurs, conferențiar (1932), profesor de matematici elementare și axiomatică (1938-1959), de algebră și teoria numerelor (1942) la Universitatea din București.

După 1930, principalele sale preocupări s-au îndreptat spre aritmetică, algebră și geometria algebrică. Între altele, a lăsat contribuții în teoria numerelor, stabilind relațiile dintre teorema lui Fermat și Wilson și teoria clasică a idealelor, a avut preocupări de axiomatizare a mecanicii clasice, reușind să obțină rezultate care au deschis noi perspective atât teoriei relativității generalizate, cât și teoriei cunoașterii în general.

Dan Barbilian s-a impus sub pseudonimul Ion Barbu ca poet și publicist, colaborând cu versuri și articole în diferite reviste precum ''Sburătorul'' și ''Literatorul'' (în care debutează cu poezia ''Ființă'', în 1918). În 1919 a publicat, sub pseudonimul Ion Barbu, un grupaj de poeme în 'Sburătorul', iar în 1920 a debutat ca eseist în 'Umanitatea'.

'În numai doisprezece ani, poetul care debutase în 'Literatorul' lui Macedonski (1918, cu poezia 'Ființă') ajunge la o deplină consacrare. Frecventează asiduu cenaclul Sburătorul, publică versuri în revista cu același nume, ca și în 'Umanitatea', 'Cuvântul liber', 'România nouă', 'Contimporanul', 'Viața românească', 'Cugetul românesc', 'Cetatea literară', 'Hiena', publică în 1921 'După melci' (...), intră în 'Antologia poeților de azi' a lui Ion Pillat și Perpessicius cu poemele 'Păunul' și 'Uvedenrode' (1925), iar în istoria literaturii române cu volumul 'Joc secund' (1930) - ce marchează, într-un mod simbolic, și sfârșitul carierei sale poetice' ('Dicționarul general al literaturii române', Editura Univers Enciclopedic, București, 2004). Volumul ''Joc secund'' reunește poemele sale cele mai reprezentative: ''După melci'', ''Isarlâk'', ''Riga Crypto și lapona Enigel'', ''Oul dogmatic'', ''Uvedenrode'' ș.a.

Calitățile sale de critic literar transpar din articolele polemice publicate în revistele ''Ideea europeană'', ''Vremea'' etc., la adresa lui T. Arghezi, Vl. Streinu, Ș. Cioculescu, din analiza evoluției poeziei lirice românești în perioada de după E. Lovinescu, observându-se astfel poziția poetului față de ''noile curente poetice'', cum le numește.

Ion Barbu considera că poezia și geometria sunt complementare în viața sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație, conform ltib.ro.

În 1950, Ion Barbu a fost cooptat într-un colectiv format în vederea traducerii în limba română a operei lui W. Shakespeare. A încheiat traducerea primelor două acte din piesa 'Viața și moartea regelui Richard al III-lea' de Shakespeare, apărută postum, în 1964, potrivit lucrării 'Dicționarul general al literaturii române'.

A fost distins cu Premiul ''Gheorghe Lazăr'' al Academiei Române, pentru matematică, în 1950. A fost numit membru titular post mortem al Academiei Române la 21 ianuarie 1991.

A murit la spitalul 'Vasile Roaită' din București, în ziua de 11 august 1961, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din București. AGERPRES/(Documentare - Horia Plugaru, editor: Liviu Tatu, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: ltib.ro